Simona-Dana Dobrin
Părintele nu s-a născut învățat. Școala nu te pregătește pentru meseria asta, cum nu te pregătește nici liceul pedagogic pentru gestionarea rolurilor de părinte și dascăl. Cel mai bun profesor este copilul. El este cel ce îți arată cum să reacționezi în anumite circumstanțe și cum să scoți ce ai mai bun în tine... Cea mai mare nevoie a unui copil este aceea de a fi acceptat așa cum este și iubit pentru ceea ce este, nu pentru ce poate să facă sau nu la un moment dat, nu pentru rezultatele obținute.
Am primit multe lecții de la propriii copii, cum am primit și de la elevii mei, în cei peste 20 de ani de când lucrez cu ei. Se făcea că adolescenta era clasa a II-a. Fiindcă eu am participat ca supraveghetor și evaluator la un concurs de limba română, am acceptat sfatul soțului de a înscrie și copilul personal, să „îi vedem nivelul". Mare greșeală!
Se termină concursul, eu intru la evaluare, copilul desenează liniștit la o masă din cancelarie. O colegă ajunge să verifice lucrarea fiicei mele și îți spune că a rezolvat corect, DAR că a fost depunctată pentru că a scris „giocel". 98 de puncte reprezintă un rezultat foarte bun.
Dau ochii cu copilul, curios să afle rezultatul, iar eu îi spun „Bravo! Felicitări! Ai luat un punctaj foarte bun, DAR trebuia să fii mai atentă la scrierea cuvântului „ghiocel". Acolo ai pierdut 2 puncte”.
Ajung acasă, îmi laud fiica în fața tatălui, însă ea pleacă în dormitor. Nu realizez unde am greșit și merg după ea. Plânge.
- Ce s-a întâmplat?
- Sunt supărată!
- De ce?
- Pentru că nu am obținut 100 de puncte.
- Dar ai obținut un rezultat foarte bun!
- Nu, nu este. Dacă era foarte bun, nu îmi spuneai ca am greșit cuvântul ăla... Am văzut eu privirea ta. Ai fost dezamăgită!
Am încercat să îi explic că, uneori, adulții nu găsesc cele mai bune cuvinte să își exprime aprecierea. I-am cerut iertare, am îmbrățișat-o lung și mi-am promis două lucruri:
1) că nu voi mai înscrie copilul la alt concurs, decât dacă va veni din dorința lui (a ales să participe doar la anumite concursuri cu clasa ei)
2) că voi renunța la „dar" în asociere cu lauda.
Pentru că eu am crescut într-un sistem în care critica era la ordinea zilei, iar ceea ce făceam bine nu era suficient pentru a primi laude, am repetat modelul moștenit, inconștient.
În timp ce critica descurajează și știrbește încrederea în sine, laudele realiste îi hrănesc copilului această încredere și îl mobilizează.
Tu la ce cuvinte și/sau expresii ai promis că vei renunța în conversațiile cu copilul?
Pentru că am aflat pe propria piele despre puterea lui „dar", am ales să lucrez la acest aspect nu doar cu copiii personali, ci și cu elevii mei. De exemplu, atunci când copiii împărtășesc compunerea/povestea/cartea, iar ceilalți își exprimă opiniile personale despre creațiile colegilor, întotdeauna încep cu ce le place foarte mult.
Dacă altădată copiii erau tentați să critice și își începeau pledoaria cu: „E frumos, dar...", acum se concentrează pe aspectele pozitive, își încurajează colegii și oferă sugestii, sfaturi și recomandări într-o manieră prietenoasă.
Ce diferență poate face un singur cuvânt!
- Facebook.com/actualitateaprahoveana.ro
- instagram.com
- twitter.com
- Google Business
- Youtube Actualitatea
- Spotify PODCAST
- TikTok Actualitatea Prahoveană