Când ignoranţa şi jumătatea de măsură înving bunul simţ, istoria scrie episoade sinistre.

Atunci când eradicarea unei probleme, pe lângă care naţiunea s-a scobit în nas, trecând nepăsătoare, zeci de ani, se traduce, simplist, prin crimă, poporul derapează de pe drumul civilizării.

În secolul XXI, România reinventează Endlösung - Soluţia Finală, de data asta pentru animalele fără stăpân. Incapabilă să ducă un proiect de lege până la o formă finală concretă, neinterpretabilă, clasa politică şi-a dat, încă odată, măsura incompetenţei sale: Parlamentul aruncă în sarcina autorităţilor locale variantele de rezolvare a problemei patrupedelor comunitare, reducând soluţiile la trei: stradă, moarte, adăpost.

Numai o adunătură de ignoranţi putea propune, pe lângă eutanasie sau cazarea animalelor în adăposturi, soluţia privitoare la aruncarea acestora, după sterilizare, înapoi, pe stradă.

O soluţie medievală, ticăloasă, pentru că: se aruncă un animal castrat între maşini, pentru a se aştepta moartea naturală, sau moartea prin întinderea maţelor sub o anvelopă grăbită, sau schilodirea ori schingiuirea amărâtului de către drept-credincioşii noştri semeni creştin-ortodocşi.

Nu aş fi crezut că, în anul 2011, trebuie să îi mai explic cuiva de ce este aberant ca un animal fără stăpân să fie lăsat, nesupravegheat, pe stradă, în voia sorţii.

Strada aduce, pentru un animal speriat, dezorientat, hăituit, dezvoltarea exacerbată a instinctului autoapărării.

Un câine atacă şi când este steril, nu numai atunci când se află în timpul ritualului de înmulţire. Un câine poate muşca trecători, femei, copii, bătrâni, poate produce accidente de circulaţie sau, foarte important, un câine se poate, şi el, îmbolnăvi.

Cred domnii de la Parlament că bietele animale nu suferă decât de hormoni în exces? Ce facem cu un căţel al străzii bolnav de râie, cancer, inimă sau orice altceva?

Aşteptăm să moară, eventual să se zbată cu spume la gură în mijlocul străzii, nu? Pentru că, nu-i aşa, nici cu oamenii nu ne comportăm, neapărat, diferit.

De ce am face-o cu un biet căţel care nu are nici o vină că se află în faţa ta mârâind - semn de teritoriu apărat - sau bucuros, dând prietenos din coadă?

S-au uitat distinşii aleşi care au dat cu cartelele pentru a vota o asemenea porcărie, vreodată, în ochii unui căţel?

Ştiu distinşii parlamentari că şi câinii mor de aceleaşi boli ca şi oamenii? Au văzut, vreodată, un câine agonizând?

O astfel de propunere denotă, în primul rând, lipsă de compasiune, în general. Nici de oameni nu le pasă, darămite de animalele care sunt pe stradă exclusiv din vina noastră, a tuturor.

Moarte

Ploieştiul, la fel ca întreaga ţară, a ajuns în situaţia de a nu mai controla fenomenul înmulţirii animalelor fără stăpân dintr-un motiv simplu: lipsa unei viziuni corecte, din partea celor care ne conduc, a noţiunii de normalitate, civilizaţie.

Eutanasia poate reprezenta, din păcate, o soluţie, în acest moment. Vă rog să mă credeţi că spun asta cu durere în suflet: am câini, iubesc câinii. Sunt unul dintre demenţii ăia care iau câini de pe stradă şi îi îngrijesc. Căţeaua Rita şi câinele Bobby pot confirma asta. Căţelul Maxim a murit acum trei săptămâni, la vârsta de zece ani. Şi el a fost „cules” la fel, de către soţia mea, când avea o lună şi stătea singurel, înfrigurat, lângă un gard, pe stradă.

Am şi trei pisici, dintre care ultima achiziţie, Negruţa, a fost aruncată peste gard, în curtea noastră, într-un sac de gunoi, când avea vârsta de aproximativ două luni. Acum doarme în pat, este vaccinată, deparazitată şi, când va împlini zece luni, sterilizată.

Revenind la eutanasie, vă întreb ceva cinic, însă realist: Ce facem cu zecile de mii de cadavre de câini? Improvizăm, ca la Auschwitz, câteva furnale? Vă imaginaţi aşa ceva în secolul XXI?

Moartea, însă, poate reprezenta o soluţie, dacă nu ar exista varianta trei, singura corectă, din punctul meu de vedere.

Adăpost

O să mă critice unii, reproşându-mi că şi oamenii sunt chinuiţi, umblă pe străzi, fără adăpost, sunt rău trataţi, batjocoriţi, bătuţi, mor de frig sau de boli, într-un sistem primitiv, aşa cum este sistemul social şi cel sanitar românesc.

Da, aveţi dreptate, statul este obligat, conform Constituţiei şi a drepturilor omului general valabile într-o civilizaţie, să asigure condiţii pentru un trai demn.

Statul nu are bani ca să construiască adăposturi, cămine şi alte centre pentru copiii şi oamenii străzii? Să facă rost de bani!

Să îl obligăm, printr-un alt proiect de lege (că la Constituţie nu se mai uită nimeni) să nu ne mai eutanasieze cetăţenii prin lipsa unei asistenţe sociale adecvate, prin servicii medicale precare, prin indolenţa funcţionarilor şi prin bătaia de joc care ne rânjeşte la fiecare ghişeu administrativ.

Să obligăm statul să îşi facă datoria, aşa cum şi noi, ca cetăţeni, ne-o facem, plătind impozite şi taxe. Mici, mari, este discutabil. Mi-ai cerut o sumă, ţi-am plătit-o. Tu respectă-mă, conform drepturilor mele!

Şi, dacă impozitele sunt mici, nu o să te cred decât după ce, pe lângă stadioane de milioane de euro, văd măcar cinci adăposturi noi pentru copiii străzii, centre de plasament şi adăposturi moderne pentru animalele străzii, în fiecare mare municipiu al ţării.

Atunci tu, stat, devii corect în relaţia cu mine, cetăţeanul.

Nu sunt de acord cu jurnalistul Dragoş Pătraru în privinţa strângerii de fonduri, prin constituirea de asociaţii, pentru adăposturile de câini, însă acesta are toată dreptatea atunci când îi acuză de ignoranţă pe cei care dau doar din gură şi nu fac nimic real pentru animalele fără stăpân.

Nu este o soluţie să îi hrăneşti în faţa blocului. Un câine trebuie să stea în casă, supravegheat, asistat medical, sau în curte, după caz.

A arunca o bucată de pâine unui căţel amărât nu te civilizează, dacă nu îl iei şi în braţe şi îi asiguri siguranţa reală, departe de stradă.

Singura soluţie corectă, pe care nişte conducători civilizaţi ar trebui să o adopte fără ezitare, este o campanie de strângere şi adăpostire, în condiţii normale, a animalelor fără stăpân, pe toată perioada vieţii.

Construirea de adăposturi – asta trebuie făcut. Sunt cheltuieli pe care trebuie să ni le asumăm, în mod firesc, aşa cum ani de zile am putut să trecem, nepăsători, pe lângă câini încovrigaţi, fără să luăm nici o măsură.

Sunt un milion de câini pe străzile din România? Un milion de locuri de cazare să faceţi! Sunt un milion de copiii ai străzii? Să le construiască statul un milion de locuri de cazare, de şcolarizare, de tratament medical!

Aşa ar proceda orice ţară civilizată. Statul are dreptul de a mă spolia pe mine de bani, dar are, totodată, obligaţia ca să nu lase nimic din ceea ce înseamnă ordine socială la voia întâmplării. De fapt, asta este obligaţia primordială a statului.

Aştept să văd dacă suntem europeni sau doar un neam de barbari fără speranţă de trezire.

Legea animalelor fără stăpân înclină deja spre Evul Mediu, dar poate că autorităţile locale vor da un exemplu corect în faţa opiniei publice. Mingea este în terenul lor.

http://ignatsebastian.wordpress.com/

Editorial