Editorial

Editorial

sebastian_ignatFostul primar al municipiului Ploieşti, dl. Andrei Liviu Volosevici, a fost „prins" într-un interviu realizat de colegii de la E-PH.RO. Este prima ieşire publică a fostului edil după pierderea alegerilor locale - exclusivitate realizată de colegii jurnalişti. Voi comenta doar începutul dialogului reporter-Volosevici, demn de reţinut în istoria politică a Ploieştiului:

Reporter: „De ce aţi renunţat la funcţiile din administraţia publică pe care le-aţi câştigat în urma alegerilor din 10 iunie?"

Andrei Volosevici: „Pentru că eu cred că poţi face administraţie dintr-o anumită poziţie şi era poziţia pe care mi-o doream raportat la ceea ce aleg ploieştenii. În altă ordine de idei, o să demonstrez şi în următoarea perioadă că, dacă vrei să faci administraţie locală şi vrei să ajuţi la efectuarea de lucruri administrative în oraşul tău poţi face asta şi nu neapărat dintr-o poziţie politică cum este cea de consilier local sau cum e cea de consilier judeţean. Cred că linia oamenilor care îşi doresc să aibă ceva de spus la nivelul administraţiei locale nu este neapărat cea legată de o funcţie politică".

Să tragem aer în piept şi să mai parcurgem, odată, răspunsul fostului primar. Carevasăzică, dl. Volosevici îşi doreşte să lupte pentru bunăstarea administrativă a urbei cu toate forţele sale de simplu cetăţean. Pentru că atât mai e. Dar, desigur, „doar dintr-o anumită poziţie". Mă abţin de la gluma porcoasă care îmi trece prin minte, încercând să comentez aberaţia cu subiect şi predicat.
Răspunsul fostului primar este cel puţin nefiresc: după pierderea alegerilor, dl. Volosevici, care ocupa locul fruntaş pe lista consilierilor municipali puşi la bătaie de PDL Ploieşti în cadrul alegerilor, a renunţat la „poziţia" sa de ales în cadrul „parlamentului local".

Din această atitudine rezultă că postul de consilier municipal, unde putea să lucreze pentru cetăţeni, aşa cum declară acum că îşi doreşte, a fost prea puţin pentru domnia sa. Volosevici spune că cetăţenii l-au vrut pentru funcţia de primar, de aceea i s-a părut, probabil, sub demnitatea sa ocuparea unei alte funcţii în cadrul administraţiei municipale.

Domnul Volosevici trăieşte într-o ceaţă absolută.

Dacă îţi doreşti să lupţi pentru bunăstarea ploieştenilor, trebuie să ocupi măcar funcţia de consilier municipal, de unde poţi dirija hotărâri de consiliu, cu alte cuvinte proiecte. Cum ai putea acum, când nu mai eşti decât un simplu avocat în Baroul Prahova, să munceşti pentru ploieşteni? Faci demonstraţii în parc? Strângi semnături prin pieţe? Îţi dai foc în faţa Halelor pentru proiecte sociale, de infrastructură sau fonduri europene?

Nu! Dacă îţi doreai să reprezinţi ploieştenii, îi ajutai şi din Consiliul Local Ploieşti. Fiind preşedintele PDL Ploieşti, sau chiar şi fost, erai şeful grupului de consilieri. Îl trăgeai pe actualul edil de guler atunci când ţi se părea că Executivul primăriei ar fi înaintat, spre hotărâre, proiecte greşite sau pur şi simplu dubioase.

Făceai Opoziţie, preluând scaunul de consilier al lui Emil Calotă care, la începutul mandatului tău de primar, îţi taxa, aşa cum era şi firesc, fiecare aberaţie emanată.

Adevărul este cu totul altul: după alegeri, A. Volosevici a cedat nervos, şi-a depus demisia, la repezeală, din toate funcţiile politice, iar acum regretă.

Plus încă un aspect apărut după calmarea spiritelor şi ieşirea din depresie: implicarea într-un alt proiect politic.

Care, desigur, va fi numai şi numai în interesul ploieştenilor, aşa cum ne-a obişnuit fostul primar în ultima perioadă...

Editorial

nicolae_boaru_bibliotecaDe Nicu Boaru

Știți că mă tentează, ca titlu pentru rubricuța mea, cu care vă năpăstuiesc hebdomadar (hm!hm!), "titula" de (Cr)editorial . Asta pentru că nu prea mint, nu vă mistific, nu încerc să vă aduc spre... , să propag, remunerat sau altfel interesat, vreo aliniere profitabilă, la care să vă ratașez. Nu mă interesează ceea ce într-o epistolă de la Berlin, Caragiale numea "dughenile politice". Cuvântul trimite spre "duhoare" mai mult decât spre „duh".

Ceva înghesuit, igrasios, promiscuu. Și-aşa daţi tot timpul şi cam peste tot de pledoarii scălâmbe, de mobilizări ţipate, de emisiuni de-un partizanat sinistru sau ridicol, moderate de țaţe şi efebi... senili (!?) care te muştruluiesc atunci când nu sar de-a dreptul la tine cu "ghiarii și dințile" (cum spunea pe timpuri Iosif Chișinevschi).

De data asta însă sunt în faţa unei "contradicţii din care nu putem ieşi". Sau nu pot ieşi eu, de ce să vă implic pe dvs. Eu cu neputinţele, scăderile, neajungerile mele de înţelegere. Cum să comentezi decizia Curții Constituționale a României. E în avantajul cui? Al democraţiei? Al ţării? Al poporului care trebuie să deprindă reflexele civilizaţiei, normalităţii şi valorilor europene?

Oricum jigneşti pe cineva. Problema este inflamată până la abces, iar rezoluţia înaltă dată alatăieri nu drenează coptura. Băsescu pe de-oparte, anumite trusturi de presă pe de alta au polarizat şi iuţit până aproape de isterie trăiri, păreri, accente.

Calmul, reflexia, cumpănirea avantajelor nu ne sunt musafiri sau megieși apropiaţi, cel puţin acum. Repet: nici nu ştii cum să "ataci" chestiunea aceasta pârjolitoare. De aceea, vorbeam de dificultatea în care se situează automat cel care are o rubricuţă: dacă încearcă un "ajur" , o croşetare, câteva notule pe marginea (in)validării referendumului, o câtime importantă dintre cititorii noştri inteligenţi nu va fi de acord; se va simţi chiar vexat.

Ceilalţi vor fi dezamăgiţi că nu-i aperi cu patos sau cu argumentaţii jubilative. Am încercat de câteva ori chiar aici să vă înfăţişez [(cr)editorial, nu(!?)] propria-mi situare în împrejurarea aceasta, fără să despic firul în patru, dar şi ocolind dunga razachie a pamfletului: am votat, nu sunt deloc de acord ca Băsescu să continue lucrarea lui stârnitoare; în acelaşi timp, nu pot să nu văd că nu se face nimic pentru ameliorarea situaţiei oamenilor. Viaţa devine îngrozitor de scumpă, după cum nu pot să nu constat că a devenit "săracă" în bucurii, plată ca o mocirlă, redusă jignitor la discuţia cu frecuşuri şi scântei în jurul permanentelor pugilate electorale.

Chiar la atât să ne reducă minunaţii bipezi ridicaţi la Cotroceni, Palatul Victoria, TV cutare şi ziarul cutare? Avem (dar mai avem?!) visuri, proiecte cu noi, densități de căpătat, mândrii (poftim: cea de român) de adoptat sau reînjghebat, lecturi şi tihne aerisite, fără hăpăială şi urlete hip-hop.

Îi întrebi de ravagiile secetei, de introducerea unui sistem de irigaţii, de readucerea unor drepturi amputate mârşav de către "foştii" lui Boc, ţi se răspunde cu "stai să-l dăm jos pe Băsescu" sau cu "vom vedea de la toamnă, deocamdată...". Ori, şi mai grav, ești taxat de om al lui... al lui... Al lui Belzebut, cel care... şi care... Nu zici așa, devii automat proscris, ticălos, vândut, ori un prost sadea. Dar tu nu eşti frate cu Ponta şi nici văr cu ... cum se numeşte ălălaltu? cel de la Cotroceni până alaltăieri.

N-ai votat nici pentru Băsescu. Tu vrei să trăieşti cu o cuviinţă materială şi mai ales cu sentimentul unei libertăţi demne. Să ştii că nu eşti masă de manevră pentru nişte avocaţi scălâmbi de la nu ştiu care post TV, care-ţi mai şi provoacă ieşirea în stradă. Aproape rizibilă a fost transmisia.... nu ştiu cui, marţi seara, din Piaţa Universităţii. Din 5 în 5 minute o bulbucată, cu o voce de Ana Pauker, întreba reporterul din Piață: "câţi oameni sunt acum acolo?". "Vreo 300, vine răspunsul". Se ştia, că într-o altă piaţă era un miting al celorlalţi. "Moderatoarea", isterica adică, recidivează: "I-ai mai numărat?" „Da, sunt vreo 500", venea răspunsul celui care fusese pesemne muştruluit în cască, între timp.
Dar erau două mitinguri... şi amândouă cu români de-ai noştri, nici mai proşti, nici mai luminaţi, mai breji, mai tuciurii.

Am văzut noi (mă rog: eu) mitinguri grele acum 22 de ani, cu zeci de mii de oameni, cu greve reale, nu de comedie, ale foamei, cu poliţişti intrând noaptea în corturi şi bătându-i cumplit pe cei care nu plecau acasă după vreo 30 de nopţi sub cerul liber. Nici măcar firească nu este o încropitură de 4-5 sute, să zicem o mie de nemulţumiţi. Plus că referendumul acesta a avut deoparte vreo 7-8 milioane, de partea cealaltă alte milioane bune. Să ne omorâm între noi?
Să mă pici cu ceară şi nu cred că în absenţa (pe care o doresc) lui Băsescu binomul de umbre îngâmfate de la Guvern şi preşedinţie ar fi putut să ne scape de vâltorile şi zoaiele sărăcitei, minţitei şi furatei lumi româneşti.
Cât despre opinia "populară" (care nu înseamnă întotdeauna şi neapărat "a poporului", după cum "poporul" n-are cum să se unească într-o medie înaltă, care să decidă scopurile naţionale şi idealurile de atins) - am mai văzut cazuri de răsturnare totală a percepţiei.

Ia fiţi atenți aici: daţi filmul cu 22 de ani în urmă. Aproape un milion ("popor", nu?) de oameni huiduiau şi apoi se îmbrăţişau frenetic în Piaţa Palatului, văzând elicopterul cu dictatorul fugind. Scăpaserăm de tiran. Acum, nostalgii ceauşiste la toate răspântiile. Mulţi – aceiaşi! Păi cum este cu adevărul? "Ce este adevărul?", se întreba Pilat odinioară, acum 2012 ani.

Aşa că , înfăţişatu-ţi-am, iubite cetitoriu, "ambarasarea" mea. Nu mă bucur, nu mă întristez foarte. Altele am în sufletul meu, vorba lui Pristanda. Şi sincer, până la capăt, n-am cum să-mi (şi să vă) ascund amărăciunea sceptică şi greu curarisibilă. Şi cu Iliescu, şi cu Băsescu (sunt din aceeaşi stângă stâlcită, unul mai spre Kremlin, altul spre americani) şi cu fătălăul de Constantinescu, remediul pentru beteşugurile cumano-ţigano-bulgăreşti din Valahia n-o să găsim ușor; după cum, încurajarea (şi mândria că avem) tineretului bun, îngrijirea bătrânilor, disciplinarea până la severitate a lejerităţii ca să nu spun lenei "sudice", promovarea artelor, întărirea justiţiei, adoptarea legilor celor mai dure (până la glonţ, chiar) pentru hoţiile mari, pentru devalizările pe care le-au făcut posibile absolut toţi cei trei numiţi mai sus – ei bine, toate astea nu vor veni prea curând.

Noi vom rămâne cu plagiatorii, cu adormiţii, cu şmecherii, cu puşcăriaţii care scriu pe blog, cu golanii televiziunilor şi cu demenţiala, ştirba, măscărita politichie dâmboviţeană urcată, ca o scroafă, prin lacheii TV în dudul cu viermi unsuroşi ai chinuitei actualităţi româneşti.
Editorial

inspectoratul_scolar_prahovaZeci de directori ai unităţilor de învăţământ din Prahova vor fi schimbaţi, până la începerea noului an şcolar. Este vorba despre numiri provizorii pentru ocuparea funcţiilor de conducere în unităţile şcolare, până la organizarea, de către Ministerul Educaţiei, a unui nou concurs.

Directorii instituţiilor de învăţământ preuniversitar din Prahova vor fi numiţi în funcţii, până la începerea noului an şcolar 2012-2013. „Este vorba de nişte numiri provizorii - schimbări sau menţineri în funcţie - ale directorilor care ocupau această funcţie cu delegaţie, de la 1 septembrie, până la organizarea concursului, de către Ministerul Educaţiei. La data de 31 august voi elibera nişte noi delegaţii valabile începând cu data de 1 septembrie până la organizarea concursului pentru ocuparea funcţiilor, dar nu mai târziu de 31 august 2013”, ne-a declarat prof, Horia Toma, inspector şcolar general în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Prahova.

În judeţ sunt, în prezent, 215 directori generali de unităţi de învăţământ preuniversitar, 98 de cadre didactice ocupă funcţii de directori adjuncţi, iar alţi şase directori conduc unităţi de învăţământ special.

Mulţi dintre ei nu vor mai ocupa, de la 1 septembrie, aceste fotolii, unii pe motiv că le expiră delegaţia pe baza căreia au fost numiţi la conducerea şcolilor, alţii pe motive politice, iar unii pentru că au înregistrat rezultate dezastruoase la evaluările sau examenele din acest an.

Editorial

nicolae_boaru_bibliotecaDe Nicu Boaru

Încep cuviincios, cu un simt al priorităţilor şi al adecvărilor care (parcă, însă, totuşi) ne lipseşte şi, să nu mă menajez, îmi cam lipseşte. Şi mie, ăsta, profesoralul, didacticul. Deci: La mulţi ani pentru sărbătoriţii acestei uriaşe Zile, când a fost prăznuită "Măicuţa Stăpânului", cum frumos se spune în încântare, în doxologie "Întru mulţi ani, Stăpâne!" Să învăţăm şi noi care sunt stăpânii adevăraţi ai lumii acesteia. Nu e târziu niciodată, nici chiar în ceasul penultim să nu avem idoli de carton, "stăpâni" pigmei – în fond, nişte satrapi ştirbi, nişte "năcealnici", cum spuneau ruşii, obtuzi şi constipaţi. Iar creaţiei negricioase, austere şi ispititoare care este stăpânitorul întunericului, ar fi mai bine să nu-i alocăm investiţii de interes mijlocit.

Asta ca să vorbesc ocolitor, metaforic. Fiindcă, cramponându-te de toate "object-urile"şi gadgeturile lumii asteia, în cădere şi opacă, nu face altceva decât să te trădezi, să cobori, să te maculezi, să te sărăceşti.
Repet urarea şi o generalizez: să fim sănătoşi şi veseli, vorba lui Caragiale. Să trăim într-o prosperitate... controlată, vecină cu austeritatea, neîmbuibarea, care-ţi dă linişte interioară, echilibru, perspectivă, limpezime, simţ al întâietăţilor. Nu poţi să dănţuieşti, să vegetezi, să măsori coada pisicii şi să-ţi ignori anvergura năsucului; sa cauţi numai şi numai „mamonei", adică nişte gălbiori, nişte ochişori ai personajului care îşi revendica şi el – şi pe buna dreptate! – o mare parte a bipedelor interesate de ceea ce Eminescu numea „nervum rerum gerendarum". Aşa numea banii – nervul lucrurilor – poetul care spunea undeva că „bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună".
Să las didascaliile, cam banale, şi aerul de dăscăleală. Nu mă prind. Şi, în niciun caz... nu mă prind eu în hora aceasta. Să-mi vad de unidimensionalitatea mea, ca să devin îngâmfat şi să-l citez pe Marcuse. Altul, dar nu foarte îndepărtat, a fost gândul, „nervul" intenţional al acestui „creditorial".

M-am reîntors în preziua marii sărbători religioase din Bulgaria. Şi nici măcar de la Sofia, sau de la Varna – ci de la Ruse, oraş în care mai toţi ştiu cate un cuvinţel-două româneşte. Că am mai hălăduit, aiasta este altă poveste – dacă ştiu să scot ori pot să văd vreo poveste în câte o întâmplare. Aud din ce în ce mai des comparaţii care nu numai că nu sunt mângâietoare pentru noi, dar sunt de-a dreptul stigmatizante, pentru valahi. Se începe autodiatriba uşor, cu „noi şi bulgarii, ce mai suntem în coada Europei" şi se trece falnic, fără păs, la „dom-le, ne-au întrecut bulgarii de nici nu ne vedem!".

Au autostrăzi, să vezi litoralul lor ce oferă, poţi să te distrezi, pe când la noi ..." am putut să verific ceva –ceva şi din elementele de civilizaţie şi de cultură, la nivel individual, ochindu-mă apoi prin niscaiva instituţii – biblioteci, case de cultură, primării. N-am căpătat tahicardie de invidie. Nu m-am îmbolnăvit de fiere. În afară de o porţiune de câteva zeci de km spre Sofia şi ceva spre Nisipuri, autostrăzile sunt sublime... satele sunt înţelenite într-o părăsire care parcă ar preceda fuga în munţi la vestea unei invazii musulmane. O realitate post-comunistă, dar mai ales sovietizantă – statui ciobite, parcuri în care se mai văd însemnele cu secera şi ciocanul, cvasi-coincidenţa lingvistică bulgaro-rusă – nu ştiu cât vorbeau înainte în limba lor, dar, ca şi ucrainenii, erau obligaţi sau se obişnuiseră să vorbească ruseşte.

Oameni cu chipuri obosite, fără lumină, ponosiţi, case cu geometrie strâmbă şi gata să cadă – pe la sate; în oraşele mai moţate – câte sunt?! – şmecherii de „băieţi de băieţi" cu maşinile lor zburătoare şi cu ochelarii pe chelii, „fetiţele" şi o brumă de intelectualoizi cu un aspect desuet – decent. În rest, blocuri, blocuri - în rezumat un bloc cenuşiu, amorf şi deloc stârnitor de vibraţii, cântec şi nostalgii dizolvante. Exagerez puţin. Poate exagerez şi chiar inventez. E subiectivă imaginea – şi nu are cum să nu fie, fiindcă nu îmi plac deloc hominoizii prostănaci şi înfumuraţi de pe aici, care au o silă şi un dispreţ ucigaşe şi rânjite faţă de lucrurile noastre.

Locurile şi lucrurile noastre. Ce Dumnezeu vrei să-ţi ofere un litoral mai select, măi, troglodit cu arginţi mai mulţi decât ai merita? Cunosc zeci de intelectuali selecţi din ţări serioase precum Germania, Elveţia, Olanda, care caută pustietăţile de stânci calcinate în megieşie cu imensităţile albastre de sus şi de jos ale litoralului grecesc; sublimul cosmic iscat de amestecul azuriului marin şi al uscăciunii ruginii din insulele arhipelagului grec.

Iar țoapa „bulgaro-ţigano-românească" vrea all inclusive. Nu dilat cifra: ştiu vreo 200 de androgini obezi – asexuați prin burta şi efeminări, care nu ies din hotel pentru un minut de plajă. Stau şi înfulecă, şi înghit, şi dorm, şi toate cu repetiţie. Gâl-gâl şi gogâlţ – gogâlţ, vorba lui Creangă.

Iar seara sau noaptea, plăcutele animatoare, cele din şolduri dansatoare, agrementează show-uri cu ţipete şi sticle în cap. Iată ce este nu doar dezirabil, ci şi ceea ce plasează, în ochii străluciţilor intelectuali de mai sus, Bulgaria înaintea noastră. Noroc mare avem că numărul acestor troglodiţi cu hibridare etnică de la noi nu este mare: doar vreo câteva milioane!

Glumesc a râde, dar într-o ţară – am mai spus-o – decisive sunt cele câte sute de mii de persoane decente, culturale, responsabile, reflexive, decidente pentru bunul simţ, pentru cenzura moravurilor, pentru inculcarea unor scopuri, pentru făurirea opiniei publice critice. Aţi văzut şi dvs. ce ravagii sau minunăţii pot face unele televiziuni!

Câţi lucrează – de ex. – la Antena 3? Strălucitul Gâdea şi încă vreo 5-6. Au schimbat ei – în bine, aferim! opinia electorală a milioane de bipezi? Schimbată-o-ar! Şi atunci, opt-nouă sute de mii de întreprinzători, învăţători, doctori, studenţi, ţărani sau cum se vor fi numind ei, nu pot crea un pat germinativ pentru cultura respectului de ţară?

Românii sunt mobili, isteţi, destupaţi, dar nu sunt – vorba marilor psihologi şi etnologi – foarte disciplinaţi şi solidari. Se descurca bine, dar sunt individualişti şi tare, tare practici, fără un scop înalt, vecin cu idealul. Iar în ultima vreme au devenit, mulţi dintre ei, foarte manevrabili prin absenta unui discernământ, a unei culturi, a unui interes patriotic, a unei atenţii îndreptate şi spre altceva decât spre zoaiele şi carnavalul unei politici abjecte şi mercantile.
În cazul ultimei, văd că am rămas printre cei foarte puţini care mai au curajul să spună că avem o clasă politică deplorabilă în cvasi-întregimea ei. Pentru ceilalţi, opinia tembelizuală actuală şi interesată este legea: numai unii sunt ticăloşi şi hoţi. Iar Veta şi-a adoptat „chestia", o vehiculează aşa cum foloseşte comparaţia cu Bulgaria.

Mai zice cineva de „hoţii" care trebuie pedepsiţi? cum mai ramâne cu cei peste 500 de bugetofagi pe care trebuie sa-i ridicăm la toamnă din nou, pe post de ventuze?

De ce sa nu fie doar trei sute şi ceva de astfel de grandioşi reprezentanţi ai apetiturilor şi nu ai scopurilor noastre? De ce nu îl eliberăm şi pe Vântu, de ex., daca tot vrem sa-i dăm drumul pentru o pedeapsă infimă într-unul din cele şapte mari dosare care sunt pe rol, acestui august personaj care are deja o clonă decisivă în guvernul de azi? Vântu nu e om şi el?

Barem la el bolile sunt irecuzabile, şi evidente; nu trebuia să se mai împuşte; am dat un exemplu tâmpit, doar pentru ca mă gândeam câţi bani a pompat acest Vântu în vreo zece – cincisprezece gazetari de astăzi. Toţi l-au părăsit.
Era ticălos şi când le dădea bani, nu numai după ce a decis justiţia asta. Vreţi să vă numesc pe câţiva care fac, chipurile, opinia publică? Şi vreţi să încerc să definesc, cu puţinătatea mea, ceea ce înseamnă astăzi „opinie publică"? Iată o aproximaţie. Vă rog s-o uitaţi!

„Ceea ce hotărăsc doi apropritari de trusturi media, împreuna cu nişte oameni de afaceri care trebuie să cumpere sau să vândă tot, ce trebuie sa tipe prin cafenele şi pe la piaţă, milioanele de pierde-vară pe care nu-i duce capul".
Atât!
Editorial

limita_de_viteza_70Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii ar putea mări limita de viteză la 70 de kilometri pe oră, în mai multe localităţi, pe drumurile europene. Discuţiile vor avea loc în perioada următoare, între reprezentanţii Ministerului de resort, cei ai Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale şi conducerea Inspectoratului General al Poliţiei Române.

În condiţiile în care măsura de ridicare a limitei de viteză de la 50 km/h la 70 km/h, în anumite localităţi de pe DN1, a avut rezultate favorabile, reprezentanţii Ministerului Transporturilor au în vedere extinderea măsurii şi la alte drumuri europene, fiind vizate cu prioritate: E81, E58, E578, E581 şi E70, titrează Mediafax. Potrivit reprezentanţilor ministerului, vor fi analizate proiectele de semnalizare rutieră pentru drumurile europene aflate spre finalul lucrărilor de reabilitare.

Tronsoanele pe care se doreşte ridicarea limitei de viteză sunt:

-         E 81 (Halmeu - Livada - Satu Mare), E 81 (Satu Mare - Piteşti)

-         E 58 (Livada - Baia Mare - Dej), E 58 (Dej - Suceava)

-         E 60 (Oradea - Braşov)

-         E 68 (Nădlac – Braşov)

-         E 70 (Craiova - Caracal - Alexandria)

-         E 70 (Moraviţa - Craiova)

-         E 85 (Suceava - Bucureşti)

-         E 578 (Sărăţel - Reghin), E 578 (Reghin - Chichis)

-         E 581 (Bârlad - Albiţa)

-         E 583 (Săbăoani - Iaşi)

-          E 671 (Satu Mare - Timişoara)

Editorial

nicolae_boaru_bibliotecaDe Nicu Boaru

Arde şi ard soarele şi guvernările. De sus şi dinspre ai noştri tot vipie neîndurată. Cu ce-om fi greşit ? Pronia, în fine, ne pedepseşte pentru uşurătate, hămeseală, hedonism, lipsă de orice Dumnezeu; dar contimporanii aleşi - ce-au cu noi? De ce ne spun .... „ciao!", unii dintre ei aflaţi acum, pe banii altora, prin „locaţii" - cum spun şmecher infatuaţii fără carte - cu palmieri, tipe smeade şi nuieletice, băuturi colorate în pahare cu picior prelung?
În lipsa ministrului de Interne (proaspăt demisionat de duminică seară) şi a primului ministru (aflat cu copchiii într-un toponim exotic şi odihnitor după atâta scandal cu doctoratul şi cu electoralele), lungile coridoare ale puterii sunt într-o somnie de basm. Sau de coşmar. Nimic nu adie. Nimic nu mişcă. La Cotroceni – altă somnie.

Aici, însă, cu cătuşe de vrăji şi cu bruşte treziri jilave în care se continuă strigătele de luptă de ani de zile. Aud că prezidentul temporar de acum se bucură de o înaintare în grad; în conştiinţa publică. Adică, a intrat în... folclor ! Parcă în Caţavencu sau într-o altă revistă satirică sunt prinse versurile unui cântec popular cu care a fost cadorisit şi înfierat chiriaşul Cotrocenilor.

Nu-mi place ce-o să spun; nu-mi convine că „s-a dat drumul" la violenţa suburbană de tip "javră ordinară". Nu s-a ajuns, încă, la cote de vulcani noroioşi şi nici nu-mi doresc să mai asist la mareea neagră de imprecaţii cu care, chipurile, sindicaliştii (cu şefi milionari în euro ) îşi strigau revendicările. Să revin, însă: o infamă melodie, ceva cvasi – popular şi încă nu manea vorbeşte de un... de un... "Căcărău de la Isaccea", căruia îi place să doarmă, dacă se poate, în "căsuțe" vechi, dar bine recondiționate, locuite altădată de domnitori iar acum de splendorile etice şi intelectuale valahe, decise prin vot de acest brav popor, iubitor de şaorme şi de mall-uri mai ales în timpul slujbei de duminică dimineaţa. Sau, în timpul... slujbei din timpul săptămânii, fiindcă nu este ieşire la cumpărături mai agreabilă, şpriţ mai răcoritor, berbantlâc mai cutezat şi senzaţie de libertate mai catifelată decât escapada din timpul serviciului diurn. Ce "serviciu divin"? Un serviciu cotidian cu şef adus la păreri bune despre tine, cu înţelegere pentru micile şi omeneştile slăbiciuni.

N-om fi toţi călugări, Patapievici, asceți, Iuliu Maniu, Bușulenga! Un chef pe virament (Maziliu) sau o rapidă "amurezeală" într-o garsonieră încropită cu o colegă de serviciu (învoită ca să viziteze o mătușă la spital) fac(e) toți banii. Nu-ți mai trebui nimic în lume când... Nuți e cu tine, la trei, pe bulevard, în camera adjunctului plecat şi el cu un liubov vechi la Sinaia, pentru controlul actelor contabile de la o firmă de pantofi italienești.
N-avea dreptate Bacovia: nu-i greu pe pământ. Uite, jale e în jur dar nu în casă. Deci, nici Goga nu agrăia adevărul. Mă refer – că sigur profesorii de română care au dat titularizarea habar nu au, sunt doar profesori, nu savanţi! – la codrii şi la casele locuite de atâta jale din celebra poezie a ardeleanului Octavian.

Afară arde focul, nouă ne arde de altele. Benzina e 6 lei litrul? Euro a crescut ca printr-un ţaic nebun? Preţurile vor intra într-o elefantiază care să te aducă în infarct? Nu-i nimic, noi nu doinim, mulţi dormim. Şi tot mai mulţi dorim. Suntem aprigi în dorinţă, nesăţioşi în cereri. Cu criteriile şi valorile, ca şi cu limba română şi părerea despre naţia aceasta stăm mai rău. Încălecaţi de câţiva derbedei din televiziuni, ne purtăm somnambulic până şi apetiturile: ce ne zic ei, dorim noi! Halal şi haram! Slugă la dârloagă, valeţi desconsideraţi ai unor grăjdari de miliardari.

Nu vorbesc complicat, ci doar respectuos de limba română şi de valorile de democraţie şi libertate pe care bunicii unor nimurici de acum le-au clamat, proclamat, trăit şi recomandat în interbelic. Am ajuns să credem orice minciună şi încă fără nici un fel de răsplată. Scăpând de Băsescu, nu ne vedem procopsiţi cu viitoare nume de străzi precum şi cu marmura unor efigii dăltuite. O parte dintre dvs. , dragi cititori mai selecţi, mai treji, mai neţinuţi în lesă, a şi început să prindă şi să sancţioneze puseele arogante şi înmuguririle de despotism ale unuia dintre "ăștălanți" doi.

Şi uite cântecul cum s-a înfiripat! Ziariştii au găsit porecla bunicului unui înalt personaj ("înalt" acum, prin voia celor mai străluciţi reprezentanţi ai noştri, mai filosofi decât Moromete, mai cinstiţi decât serafimii, mai curaţi decât heruvimii!) – alde "Căcărău ", şi trage-i cântare. Nu-s de acord. Trebuie pus pe "cântare" gestul, văzută obrăznicia din el (din gest, nu din personajul din Isaccea), sancţionate promptitudinea şi truculenţa versurilor. Pe de altă parte, personajul va căuta să vadă cine sunt "genitorii și ginitorii", adică părinţii poreclei sau căutătorii ei şi se va răzbuna cum a făcut-o în cazul ICR, cu nu atât Patapievici, cât Mircea Mihăieș, cel care l-a poreclit Chucky!

Uite aşa cu umor, cu cânticel, cu demisii cam încropite, cu vot de peste 100 % în o puzderie de sate uitate de Dumnezeu şi de civilizaţie, cu datorii până peste cap, cu dispreţul şi ironia străinătăţii absolut neeludabile şi greu reparabile, cu ceartă între noi (care e mai cetăţean, care–i mai inteligent, cum a fost cu turismul cultural (?!) din ziua alegerilor), cu vederea unor politicieni care nici măcar nu tind la corectitudine sau adecvare, cu căderi şi decăderi, cu deriziuni şi sârbe în căruţă, fără indignări civice, fără port-stindarde principiale, fără crez, fără ţel, fără nimic – îngălăm o vieţuire, neştiind că am fost fixaţi în insectar de mult , din anii 20 ai secolului trecut, de un Cioran, într-un capitol intitulat "Subvieţuirea valahă şi minorul ca fatalitate".
Editorial

nicolae_boaru_bibliotecade Nicu Boaru

Nu e comod pentru vreun comentator sau (b)analist politic ori autor de (cr)editoriale cum mă doresc să-ţi iasă niscaiva impresii provocate de neliniştita şi totuşi apatica societate românească. Dificultatea amară a amărâtului de glosator de situaţii vine şi din aceea că orice ar zice se vede contrazis prompt nu de-o afirmaţie a părţii celeilalte, ci de situaţii obiective, compacte şi irefutabile. De exemplu : Nu poţi să mai spui acum (fiindcă nu ţi se publică ... la nivel central) că lucrurile merg prost în ţară.

Anumite trusturi de presă au stabilit că există un singur „om negru", care uite!, a venit fără să fie ora 12.00 (şi a venit pentru a treia oară!); restul, sunt parcele smălţate cu azalee, peste care plutesc norişori albicioşi şi din care coboară pe scripeţi minunaţi, silenţioşi, îngeri bucălaţi. Nimeni nu vorbeşte că euro a explodat (ba chiar a implozat); că benzina a trecut de 6 lei!!; că din măririle promise, jumătatea primită e demult teşită prin scumpirea vieţii de zi cu zi.
Oricum, nopţile devin tot mai lungi şi mai albitoare, şi asta nu numai pentru că am trecut de 21 iunie. Constantă este o zarvă, un climat nu foarte pur de aparentă intransigenţă din partea aceloraşi trusturi, neobosite în a căuta discuţia şi neîmpăcarea. V-am mărturisit de atâtea ori (sau nu v-am ascuns) dragi cetitori simpatia mea pentru orientarea revoluţionarilor de la 1848 şi-ai făuritorilor României moderne.

Sunt un om în panteonul căruia Rosetti şi Brătianu înseamnă la fel de mult, deşi cele două ilustraţii ale României incipiente se duşmăneau de moarte. Aşa erau liberalii pe timpuri şi aşa au fost până prin 1946-1947 când orice formă de libertate a fost jugulată. Independenţi, critici, intelectuali de forţă, oameni cu umor, cu sare şi piper în replici, liberalii nu practicau colectivisme şi maimuţăriri de şefi; nu papagaliceau, nu îşi idolatrizau şefii: îi admirau critic sau îi detronau. Ceea ce vedem noi acum reprezintă un otova cvasi-generalizat al populaţiei nu numai al electoratului. Iar referendumul (plebiscitul) de duminică a dezlănţuit umori şi chiar resentimente, şi nu e bine.

S-au întâmplat, zeci, sute de mărunte evenimente (scuze pentru adjectivul contradictoriu) care au vorbit şi despre ceea ce v-am fluturat prin faţa ochişorilor dvs. inteligenţi: o senzaţie de frică şi un sentiment de îngrijorare al multor intelectuali care nu se află în prim-planul vieţii sociale dar care sunt constrânşi să suporte ironii, coliziuni ba chiar afurisenii („coliviuni") prin variile medii nu chiar foarte nutrite cultural pe care le străbatem.
Iată o mică întâmplare despre au relatat un post TV şi un ziar, ambele centrale: în sudul ţării, într-un oraş de provincie o doamnă în vârstă, în vârstă bine (80 de ani) se vede silită să meargă la vot, într-o zi în care se simţea groaznic de rău, fiindcă aflase că surorile şi asistentele din singurul spital orăşenesc din urbea de provincie din sud împiedică pur şi simplu internarea celor care sunt de acord cu „javra".

Situaţia este reală, oraşul este Corabia. Fiica doamnei, o profesoară discretă, declară cu voce frântă că a îndrăznit să-şi înfrângă frica şi să relateze situaţia mamei ei care aflase de la alte persoane care păţiseră „embargoul" despre opoziţia făţişă a minunatelor „ţucălărese" de la spitalul local. Cam peste tot, în mediul medical, decalajul politic, de orientare, între medici şi surori şi celelalte cadre auxiliare, este evident.

Nu scot de aici însă nici o concluzie jignitoare pentru nimeni. Nu pomenesc nimic că susţinătorii unui anumit partid au mai puţină carte decât ai altui partid şi nici nu comit obrăznicia de care am auzit în ultima vreme după care anumite regiuni din ţară sunt mai civilizate şi mai „inteligente" decât altele.

Ba chiar pot să mă amuz şi să vă rog şi pe dvs. s-o faceţi : noi credeam, când eram răi, că sudul Olteniei şi Moldova dau băbuţe multe şi nişte bravi ignoranţi. Iată că acum, ne mândrim cu civismul oltenesc şi moldovenesc în timp ce minunata Transilvanie este povârnită cu tot felul de insanităţi. Nu poţi să decretezi că Ion şi Gheorghe, Nicolae şi Vasile de la Ocna Sibiului, de ex. au primit de la Viktor Orban ordin să nu voteze, să nu se prezinte.

Trebuie să fi înrăit zdravăn sau foarte credul pe ceea ce zic nişte minunaţi comentatori şi moderatori de tip Gâdea ca să poţi să denigrezi una din zonele cele mai aureolate de istorie şi mai dense în civilizaţie morală şi socială.

Aud că şi Alina Dumitru a fost făcută de inefabilul Badea „nemernică", „ticăloasă", pentru neprezentare la vot. Şi de final, două vorbuliţe legate de piticoşenia mea. Eu, fără să fiu soldat fidel al unui partid, am loialităţi civice şi activisme. Am votat. Dar de ce oare simt în continuare, acum la trei zile după că nu s-a avut nevoie de bruma mea de ştiinţă de carte, de firavul meu prospectivism social; ci doar de simpla prezenţă a anatomiei mele. Nu experienţa şi dorinţa de bine pentru tineri, gândul la o clasă de mijloc cuviincioasă şi prosperă, ci doar constituirea şi prin prezenţa mea a unui număr necesar pentru ambiţia unui mare şef de trust.

Nu sunt orgolios pentru această duminică neglorioasă din viaţa mea. Nici pe vremea lui Ceauşescu n-am avut senzaţia aceasta de umilire: ca la puşcărie, devenisem un număr.
Editorial

nicolae_boaru_bibliotecaDe Nicu Boaru

Zumzăi de nedumeriri, perplexităţi şi chiar întrebări. Nu mă credeam „capace" să am interogaţiuni şi reflecţii: fibră slabă! Nici nu mai intră în discuţie temele înalte, altitudinile şi metafizicul; acolo, lacătele sunt, pentru mine, închise pe vecie. Nu mă socoteam însă apt să pun întrebări acestui cotidian valah, deloc limpede şi curat.

Urmărind eu – să zicem! – Antena 3, o oră, două, trei, bântuind apoi pe parcela mediatică a combatantului fugos Dănuţ Diaconescu, mă umplu de indignările lor, mă contaminez cu interogaţii şi critici (la ei, într-adevăr, reale, solide, persuasive şi .... şi... rezbelitoare!) uit dramoletele vieţii mele personale şi combat alături de Gâdea, Ciutacu şi de marele spirit enciclopedic, oratorul şi dialecticianul Bogdan Chireac. Ce vreţi? N-am vocaţia observaţiei proprii, acute, şi a diagnosticului verid, mă bazez exclusiv pe inteligenţa despicătoare de neguri a Alessandrei Stoicescu, tânjesc după „omul cu laptopul", ignor amoarea mea dintâi, Oana Zăvoranu şi visul meu din urmă, Gina Pistol şi devin doldora de nemulţumirile boborului revoluţionar.

I-am şi întrebat pe câţiva boboreni: ce este înscris pe flamura voastră de rezbel? Pentru ce combateţi, ca să rataşez şi eu, nevolnicul, cu arme şi bagaje – puţintele şi tocite - idealurilor voastre cristaline şi nostalgiei pentru o lume aurorală?

M-au privit cu binemeritată condescendenţă, ca pe un netrebnic, şi „năcăjit" ce mă aflu şi mi-au înşirat ponoase şi scăderi apocaliptice de-ale şarpelui veninos şi ale tartorului unanim care este musiu ex-prezident B: „e beţiv", „a furat flota", „a adus cu el numai c....ine, căţărându-le în posturi bănoase", „ne-a tăiat pensiile, salariile, bea" (din nou!), 2dansează în genunchi cu ţigăncile", „face jurnalistele „ţigănci", e arogant, e populist, e retras, e vârât pănâ-n gât, suferă de ficat" (re, re-uri), „n-are nici pe naiba" etc, etc.

Dar, susur eu cu sfiiciune, ba chiar cu frică, „nu aveţi şi un argument propriu, de crispare, de propunere?" Pe astea le-am auzit de zeci de ori la minunatele posturi TV amintite. Cum deschizi această delicată trebşoară a gândului propriu asupra imenselor pagube de ordin individual sau naţional provocate de mr. B , cum eşti privit cu ciudăţenie. Unu mi-a şi articulat (cuvânt care înseamnă şi „a lovi") o reprimandă rapidă ca un upercut :" a, ieşti, dai lu B!".
Nici după mineriadele din '90 şi '92 nu era, parcă ţara mai scindată, mai polarizată ca acum. Există doar albul şi negrul. Nimic cenuşiu, exclusă orice nuanţă. Şi, culmea îndrăznim să punem albul (folosul, câştigul, progresul, viitorul, imaculatul, zborul) în cârca puţintel cam nevolnică a unora şi să îi grevăm pe ceilalţi cu tot catranul Gheenei.

Dar sunt tot românii noştri; şi de asta mi-am dat seama târziu (ce vreţi? mintea românului...). Pentru ce ne duşmănim atât de feroce şi de ireconciliabil, când, ştiut este că PSD-ul şi PDL-ul sunt pornite din aceeaşi tulpină a neocomunismului pus pe înavuţire. Ei reprezintă o stângă de operetă proastă, care nici măcar nu mimează – ba chiar le dispreţuiesc – preceptele fundamentale unei social-democraţii: austeritate, sentiment naţional, sentimentul istoriei adevărate (nu cu excluderea regilor, a mişcării legionare, a mişcării de rezistenţă din Munţii Făgăraşului din anii '50) cu o busolă valorică orientată spre nordul creştin.

Cum pot fi circumscrişi sub stindardul acesta generos şi sobru şmecheri ca Videanu, divuliţe vizibile numai prin tocuri şi genţi, circari de-un grotesc inimaginabil precum Mazăre, ţigani aculturali şi agramaticali, putrezi de bogaţi precum Vangheli, o stângă populară adevărată l-ar redeştepta pe un Moş Ion Roată, pe vreun Moromete, vreun muncitor trudnic şi inventiv, nu pe palavragii îmbuibaţi şi ciocoiţi ai unei flamure irealizabile în România căţărării cu orice preţ, în ţara în care primul roman (primul dragi cititori, şi de aceea definitoriu până la diagnostic) este Ciocoii vechi ... din 1863, iar dreapta, ce înseamnă pe aici? suma de clămpăgii de cafenea, jumătate dintre ei traşi de aţe invizibile de păpuşarii vechii Securităţi pentru păcate scoase din când în când şi la timp la iveală sau fluturate pe ascuns ca omul să ştie lungimea nasului?

Cu ce s-ar recunoaşte Gherea în doctrina lui Iliescu? Ar sta Pătrăşcanu la masa de Revelion cu Vanghele? Îl vedeţi pe Petre Pandrea şi pe naţionalistul Eminescu urmărind programul artistic cu „măicuţe" al clovnului de la Constanţa? Dar pe Brătianu , schwartz-uri la cafeneau din Tulcea cu somnorilă de la Cotrocenii de acum? Uite stânga, uite dreapta, care-i stânga, care-i dreapta?

Daca s-ar pricepe unul la teoria doctrinelor (precum Tismăneanu) îl afurisim ca pe ucigă-l toaca şi îngropăm sub anateme privind originea stalinistă a părinţilor. Iar boborul decade spre gloată, alaltăieri naţiune, ieri popor, mâine gloată, omiţând faza boboreană. N-am ascultat la minunatele posturi televizive ceea ce o să vă spun acum; nu ţin (şi nu merit totodată) să mă luaţi în seamă, dar ar cam trebui să dedicăm câteva minute şi rânduleţe şi conspectării valorii omuleţilor de jos.

Tot timpul ne îngrijim şi ne îngrijorăm de închisoarea lui Năstase (aia cu lux, cu spor zdravăn la calorii) de puşcăriabili viitori şi chiar prezenţi, toţi dintr-o închipuită stratosferă, Lăsând deoparte faptul că în niciun caz ei nu sunt „sus", nu participă la noţiunea şi substanţa de elită sau protipendadă (acolo mai trebuie şi stil, iar pe Parâng cu oile nu prea merge papionul, nu e la el acasă ştaiful) s-ar cuveni să-i conspectăm puţintel şi pe cei care aleg.

Fiindcă aici zace iepurele, vorba latinului, lor li se datorează închiderea orizontului pentru copii noştri, precum şi confinarea climatului pe care-l respirăm, aici sunt pojghiţe, pături, straturi iar omogenizarea lor este o greşeală scump plătibilă, nu există nici-un fel dar absolut nici-un fel de legătură între muncitorul inventiv şi robace care aplecat în străinătate, care munceşte 10 ore pe zi ca să aducă familiei o ridicare materială şi liota de golani, numai bicepşi de la pază şi protecţie, sutele de mii de paznici şi gardieni care sprijină zidurile şi clănţăne en connaisseur politichia, funcţionăraşele scârbite de învârtitul câtorva hârtii, absolvenţii atâtor şi atâtor facultăţi de fineţuri, dar particulare (nu fineţurile!) când locul lor era la vreo şcoală profesională.

Ce fac cu mafiile ţigăneşti, cu ciupercăria de trândavi clămpăniţi, cu liota de coafeze, cu neica-nimeni? De ce să-mi decidă ei, cei cu Pleşu, cu Patapievici ce trebuie să citesc, ce icoană să fie sau să nu fie în clasă, ce istorie să se predea? mamelucii, piticăraia, ploşniţele bipede... Ne-ar trebui, dragă cetitorule lectura unor pagini din Eminescu, Iorga, Cioran, în care canalia şi piticaniile (deopotrivă) române sunt prinse în ace de insectar, când nu sunt băgate direct într-o baltă de acid amestecat cu noroi. Ne lipsesc – şi pentru că ţoapa nu acceptă „dirigenţii" etice şi spirituale, mentorii, omiţând sau ignorând că ei nu compar ochilor noştri neşlefuiţi la altitudinea şi carura pe care le vor dobândi după moarte. În timpul vieţii, nici chiar Eminescu n-avea dimensia mitului; Iorga era afurisit după catastroficul său regim din anii '29-'30.
Dar despre beteşugurile – nu mari, nici măcar ele! – Infirmităţile şi opacităţile boborenilor, pe data viitoare.
Editorial

nicolae_boaru_bibliotecade Nicu Boaru

Iar camapanie electorală, cu găleți, biciclete, zâne, clovni, iarmaroace, femeia cu barbă, tiribombe, flașnete, confetti.  Nu vor lipsi discursurile fericite, împănate (nu fericirile, că nu sunt costițe) cu agramatisme patriotate. Toți știu că lucrurile nu sunt bune și că nu merg bine. Nici măcar nu merg, și nici nu stau: dau (și dăm) înapoi, dar nu cu viteza racului, ci cu iuțeala dracului. Rămâne o „enigmă ne’splicată” de ce are loc acum, în toiul nebuniei calorice, referendumul. Pentru mine, cel putin, ca ființă mai puțin așezată strâmb și judecătoare drept... Să privim puțintel mai de sus: guvernul Boc (poftiți: MRU) se erodase zdravăn; Băsescu pica în sondaje mai abitir ca MIG-urile cu care prietenii sovietici ai Iliescului ne-au procopsit.  Și atunci, alegerile din toamnă inclinau o victorie netă a Alianței stânga-dreapta, plus partidulețele transfugilor și paraziților aciuiti lucrativ. Repet: de ce s-au grăbit într-atât marii bărbați ai secolului al XXI –lea, superbul Ponta și briliantul insomniac Antonescu? Victoria lor ar fi fost mai abitiră decat la Samotrace. Lumea era obijduită, pensiile și salariile nu erau pândite de vreun dezgheț, părerea Europei era călâie, opoziția (adică cei doi plus un anumit trust) prosperă în atacul la baionetă. Ar fi avut, vorba diagnosticianului Caragiale, „nu majoritate, unanimitate, stimabililor”.

Precipitare, precipitare, dar s-o știm și noi, că altfel, de atâta dârdoră, cădem în precipițiu, vorba aceluiași Car. Adică în prăpastie. Deocamdată avem parte numai de ... prăpăstii! Adică, minciuni răsuflate, gogoși râncede, serpentine de hârtie jilavită, cu muște strivite și o sumă (nu o seamă) de învinuiri reciproce care mai de care mai comune, mai, poah! Copiate! Mai plagiate! Chiar acum îmi suflă (de unde idei la mine!) o colegă că și invectivele, și obiecțiile, și învinuirile pe care și le trimit, într-un ping-pong de chinezi ieșiți din geamantan, membrii unei coaliții cu membrii unui partid-verișor (fiindcă nu văd altfel PD-ul față de PSD, doar din același trunchi pornit-au victorios, minerește, în lume) – ca toate infamiile și dulcețurile sunt trase la indigo. „Hoților!” – zic unii – „ați furat tot ce există!”, răspund ceilalți. Repet: îmi spune acestea un om cumsecade, onest, care nu are pretenții de (b)analist politic ca mine. „Suntem în ultima vreme într-un moment dintre cele mai dificile pe plan internațional, și asta e rezultatul intervenției unor parlamentari și-al unui anui anumit trust de presă” – a spus aseară locțiitorul prezidențial Antonescu. „S-a ajuns la situația aceasta prin complotul Antonescu-Ponta-Voiculescu și al unui trust de presă, nu întâmplător condus de unul dintre aceștia” – spun pedeliștii. Dacă aici nu este identitate, atribuiți o orbire și mai mare cecității mele obișnuite. Și unii și alții vor să manipuleze (e cuvântul lor), încearcă să „ficționeze” realitatea și s-o prelucreze prin așchiere.

Uite așa ne joacă, uite așa (ca să citez un personaj din Băieșu, personaj care modela aerian, cu mlădieri, torsul unei amfore imaginare). Eu vă dădeam exemplul cel mai constatabil, legat de minciuna mediatică și de prelucrarea prin ... picătura subliminală: nu era zi, dupa 2000 încoace, în care să  nu vedem la tv imagini cu parlamentari adormiți, răsfoind Integrame sau niște reviste color care nu ar trebui să ajungă sub ochii junilor decât după ora la care părinții cad beți morți. Și ne mai erau înfățișate aceste nobile ipochimene tropotind cu năbădăi (ca Sofia Vicoveanca), grohăind, miorlăind, expectorând, făcând semne obscene cum numai șoferii de BMW seria 5 fac; aflăm, apoi, de profesori și doctori care părăsesc pe capete țara, de ce infern ne lovim zilnic, iată că de doua luni încoace profesorii și doctorii, primind salarii duble sau triple nu mai vor să plece (ba chiar își cheamă omologii din Germania și SUA aici, în „țerișoară”), România înflorește precum Canaanul, și, dacă n-ar fi diabolicul marinar, nodul viperin intrigăros, totul ar fi optim în cea mai bună dintre lumile posibile. Asta e, pe scurt, cu prelucrarea prin așchiere mediatică... Îi intră lui Golea și Vetuței prin căpuț? Îi intră! Ba chiar, nu-i mai iese...

Iată încercarea de răspuns legată de precipitarea (cu precipițiu, cu prăpastie adică) a referendumului din 29 iulie, inexplicabil aparent, fiindcă aveam alegerile peste 3 luni, și acelea net câștigătoare pentru PSD-PNL. Orice s-ar zice, teama de Justiție rămâne cea mai plauzibilă dintre rațiuni. Intră Năstase la mititica, nu este scutit primarul Clujului, pedelist de frunte și prieten bun cu Boc; este luată în tarbacă o somitate de la Brașov; nici un personaj atotputinte de la Craiova nu este scutit; iată-l pe Adrian Năstase la „intrigatoriu” la Parchet. Niște „băieți” cotizanți și colo și colo n-au trăit orele cele mai nefrisonate ale agitatei lor vieți de două luni încoace. Și atunci s-a pornit sarabanda care a creat (multumesc Cristoiu!) impresia de puci. Forțare a instituțiilor, anulare de prerogative, înlocuire de persoane, emascularea Curții Constituționale, trecerea întregii activități sub comanda unui Parlament în care Ponta-Antonescu având majoritate (unanimitate!) decid ce vor ei (și mai ales ce vrea ... cel de-al treilea pe care l-am numit mai sus și pe care EV. Zilei îl numește ieri „adevăratul conducator și mânuitor al politicii românesti actuale”. E de tot dragul să-i auzi când pe superbul (adică Ponta), când pe lucidul insomniac (știți dvs. cine!) scuzându-se sau invocând o autoritate transcendentă și independentă de ei, precum Parlamentul, când știi că parlamentarii toți sunt membrii celor două partide (plus amărâții de la PC, neica-nimeni de la generalul Cutare și rătăciții de la Minorități). „Dacă Pralamentul zice...” se agrăiește Mr. P. „vom face cum decide Parlamentul” articulează cu superbi ochi de acvariu necurățat Don Juan-ul decolorat de intemperii, dl. A. Dar ei știu foarte bine că ordinele sunt transmise deja șefului Camerei, șefilor grupurilor parlamentare – adică valeților, pionilor, rândașilor, văcarilor, umbrelor, țesătorilor de pânze lipicioase prin colțuri cam nevizibile în haznalele din fundul curții.

Și încă ceva! De ce se atribuie „unor parlamentari și unui grup de presă ecoul foarte dur în lumea politicii înalte a Europei și editorialele corozive din Le Monde și Washington Post? Chiar există în țerișoară vreun pipet politic care poate să influențeze în părerea ei negativă despre ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme în România pe d-na Angela Merkel? Nu obraznicia lui Ponta – care, dupa mine ar irita și pe cel mai blajin dintre muritori în ziua de Paște – a indispus-o pe vajnica actantă politică, ci vreun Cristian Preda cu vreo intervenție, pesemne. Puteți să vă închipuiți că unul dintre cele mai mari ziare ale lumii, Washington Post, care apare în peste 100 mil. exemplare, poate fi înrâurit de ... Monica Macovei. O fi cetățeanul turmentat de pe aici, dar nu cred să existe vreun confuz care să creadă că editorialiștii americani – aceia care răstoarnă președinții SUA – sunt cu urechile pâlnie la otrăvurile pe care le-ar turna ... B1. Și când un ziar de stânga, repet, de stânga, ca Le Monde, vorbește despre derapajele de neiertat de la București, de atacurile împotriva democrației care au avut loc de două luni încoace – a le atribui unor „urechiști” de acolo, înseamnă a-i asemăna pe probii comentatori franțuji cu redutabilii debateri Gâdea și Ciuvică.

Dar Tanța și Guvidi cred. Și cred deși primesc în continuare 5-6 mil. pe lună. A șaptea oară vă spun în 2 săptămâni: gingașii de sus știu cu adevărat ce se întâmplă în buzunarele, coșnița și sufletele românilor de rând? Nu cred. Dar Tănțica și Guvidi știu ce li se întâmplă? Să primești 6 mil. în continuare și să fii mulțumită... Făceai mitinguţuri sau dansul pinguinilor într-un protest circăresc (de parcă am fi în Constanţa lordului Mazăre, acest principe valah al sobrietăţii şi al stilului) când erai pălmuit cu 6 mil. lunar iar acum, când au venit cei care te îndemnau să ieşi în stradă, pe bună dreptate, eşti multumit cu aceeasi sumă!

Ba chiar şi mai multumit desi EURO a crescut binişor, binişor, de două luni încoace. Aista să fie românul autentic? Sau ... citat(!) „copia imperfectă a unui prototip irealizabil”.

Editorial

nicolae_boaru_bibliotecaDe Nicu Boaru

Mă plângeam zilele trecute, boieri dvs. , că nu se prea întâmplă multe lucruri pe tăpşan mioritic.  Ia, acolo, câteva producte de dezasimilaţie ovină, dincolo, niscaiva  ciulini pricăjiţi   de bărăgane lăsate într-o izbelişte scitică. Când colo – cotidianul valah se burzuluieşte, pătăranii pitice  şi / sau năbădăioase  se năboiesc peste noi şi ne umplu cu stupori, ne acoperă cu sudori, ne dau presentimente de amplori ...

Scuze pentru rimele de-o naivitate incurabilă din partea finală, dar nu pot reprima în totdeauna cu succes fondul meu rudimentar! Bine că nu transpare ceea ce  M. Preda numea în Imposibila întoarcere, dând titlul unui eseu, „Spiritul primar - agresiv”.

Să ne returnăm ca să pornim. Aşa că, într-o singură săptămână  am asistat la (sau au trecut pe lângă noi, depinde de percepţie şi de sensibilitate civică) o multitudine de flecuşteţe şi de drame pe care nu le-am prins exact în semnificaţia lor... inversă.  Altfel spus, ce părea dictat de întâmplare, de necunoştinţă de cauză (monedă curentă la politicianul român) s-a vădit a fi de-o gravitate cu urmări care se vor vedea mult îndepărtat în timp.  Iar celelalte, de felul „Jos Băsescu”, şi-au cam pierdut din aliura de imperativ capital. „Puciştii” – cum au fost numiţi prompt şi nu ştiu cât de adecvat majoritarii din Cameră şi Senat – lasă să se înţeleagă bizareria că nu capul lui Băsescu îl vor. Dar ce? Şi aici încep scenarita, conjecturile, sofisticăraia, despicatul firului, raţionamentele plauzibile, arguţia şi violenţele unor comentatori. Am auzit şi am citit multe, iar dvs., cel puţin la fel de informaţi dar mult mai „elaboratori” de ipoteze verosimile decât mine puteţi să confirmaţi, să zâmbiţi sau să vă adumbriţi.  „Nu Băsescu contează,  ci important este ca unul să iasă din puşcărie şi altul să nu intre”.

„Nu Băsescu este ţinta, ci Justiţia română. Sunt atâţia şi atâţia escroci şi miliardari încropiţi şi măsluiţi, de-o parte  sau de alta  încât  o dârdâială generală  s-a instaurat”. Printre flaşnete sau trâmbiţe solitare, plagiatul lui Ponta – fapt ordinar, dar, din păcate ignorabil acum – s-a eclipsat de la sine. Şi să-şi fi propus Ponta (nu pot să îi zic „premierul” nici în ruptul capului. Aseară, marţi, Cristoiu îi uitase sau se făcea că îi uitase numele şi-l nume a „băiatul ăla cu maşinuţe”. Asta e şi pentru mine, puţin mai grav însă: o maimuţă cu maşinuţe) şi tot nu ar fi reuşit! Să nu se mai vorbească, să nu mai conteze o urâţenie de copietură, de furtişag intelectual. Românii e milostivi! Pe junii bacalaureaţi (mă rog : catindaţi!) îi cădem dacă îi prindem cu aparat în urechi, îi „stresăm” cu camere de luat vederi în sala de examen. P-ăştia mari, îi exonerăm că, vorba lui Ioan Rus : dacă Platon şi Aristotel au copiat, atunci ce rost are să facem atâta tapaj în jurul unor amărâte de pagini!

Deci s-au întâmplat multe: foarte multe şi foarte repede. Câteva chiar neverosimile sau scandaloase (avocatul poporului de exemplu). Parcă aş lăuda , de-al naibii ce sunt, planul diabolic, de-o stringenţă logică inumană, cu care câţiva Sarsailă (sigur de la PSD, unul fiind clar Hrebenciuc) au învârtit în ceaunul sulfuros al smoalei topite asamblări de otrăvuri juridice şi de drăcii procedurale şi rare, şi înghesuite într-o succesiune irespirabilă încât blitzkrieg-ul să fie imprevizibil şi năucitor. Devastator. Cu o zi înainte de-o lovitură mortală, Blaga era liniştit! Şi atenţie, vorbim de un vulpoi bătrân şi un oştean veteran. Gurile rele spun, deşi este făcut în exclusivitate de către PSD, de planul acesta nu va beneficia integral şi major decât Voiculescu. Iubitul mei cititor, mă mărturisesc: era să scriu ... Vasile Voiculescu! Adică să-l pomenesc pe medicul fără arginţi care a fost marele scriitor V. Voiculescu. Omul care a slujit populaţia săracă din jurul Buzăului, decenii la rând fără să primească un ou, un bănuţ, un ort.

A primit în 1959, arestat fiind pentru că ascultase un text al lui Noica trimis lui Cioran, o condamnare de vreo 15 ani  de temniţă grea, din care a executat numai vreo 5, ieşind cu prilejul dezgheţului din 1964. Care să fie legătura între acest sfânt al închisorilor şi golanul ăsta bătrân, turnător dovedit, hoţ pe vremuri (de s-ar scula Ceaucescu, ce l-ar mai popii!), nu foarte dalb acum. Dovezi (vorba răposatei) ? Faptul că şi-a pus ministru exact la Agricultură, resort unde avea un proces greu şi deloc fără umbre pentru solzoşia sa. Mai sunt şi altele dar, scuze, mi-e o scârbă iremediabilă să le articulez şi încheg, fluturândumi-se obnubilant prin faţa ochilor obezitatea lui răstignită pe grătare de îmbuibări.  Vreodată , onoraţi-mă cu lectura unui pamfleţel de-al meu legat de ipochimenele din bâlciul valah, jumătate moluscă, jumătate draci meschini, din ăia bătuciţi bine în turbincă de Ivan într-o poveste ( că tot aminteam de uluitorul povestaş V. Voiculescu, medicul fără arginţi) a lui Creangă.

Să închei recomandându-vă un articolaş  al unui prozator (proză scurtă!) , Petre Barbu, care este şi ziarist la un cotidian central cu iniţiala ...A.  Tableta lui este de scriitor, dar un scriitor de atitudine. Buuun! Şi băiatul acesta dedică câteva rânduri lui musiu Ponta. Finalul este savuros, îl citez (ce vreţi, sunt de modă veche, cu naftalină, pun ghilimele), îmi însuşesc concluzia şi v-o recomand pentru exactitatea picantă : „Recunoaşte plagiatul şi demisionează, băi papagalule”.

Editorial

sebastian_ignat"Doar nu o să voteze Angela Merkel pe 29 iulie", a răcnit, obraznic premierul Victor Ponta, în faţa presei româneşti. În afară de nenorocirea debitată, Ponta a ţinut să explice, în logica unui veritabil pionier ce aspiră la un loc în "academia" Ştefan Gheorghiu, împachetând prostia debitată dintr-o strachină în alta: carevasăzică madam face parte din aceeaşi echipă a popularilor creştini din care face parte şi partidul lui Băsescu, deci e clar de ce cancelarul Germaniei (ţara aia de care sigur aţi auzit, niţel mai la vest de România, care reprezintă motorul economiei europene) i-a luat apărarea preşedintelui României: e pe blat, frăţică, cu marinaru' suspendabil.

Să debitezi o asemenea prostie la colţul străzii, trăind poiana lui Iocan cu vecinii de la bloc, nu ar fi o problemă importantă, cu toate că gândirea strâmbă, limitată, cu accent de obrăznicie de-a dreptul bolşevică, nu ar fi scuzabilă nici măcar la un şpriţ sincer cu prietenii. Dar să faci o asemenea declaraţie imbecilă lingând microfonul televiziunilor naţionale, cu preluare directă în vestul Europei, mi se pare prostie în formă pură.

Victor Ponta tremură de emoţia campaniei de suspendare a lui Băsescu, uitând că opoziţia a trecut, iar acum este la putere, unde măcar ar trebui să mimeze responsabilitatea. Să ai logica de găină, că Merkel, fiind în rândul popularilor, la fel ca PDL, este pe mână cu Băsescu, este inacceptabil pentru un premier în funcţie, dar şi pentru un om tânăr, cu studii, oricât de plagiate ar fi. O asemenea manipulare este bună doar pentru poporul needucat, tu nu ai voie să te cobori la un asemenea nivel al discursului public, mai ales, repet, din funcţia pe care vremelnic o ocupi.

Angela Merkel face o asemenea declaraţie după ce s-a consultat cu profesioniştii în politică românească din jurul său, după ce a primit rapoarte de la ambasada republicii federale de la Bucureşti. Nici o virgulă nu îşi permite cancelarul să pună fără să aibă informaţie, stimabile premier de Dâmboviţa.

Realitatea, însă, domnule premier, este următoarea: Săptămâna trecută, în doar patru zile, în România au fost schimbate atribuţiile Curţii Constituţionale, a fost revocat Avocatul Poporului, au fost schimbaţi rapid preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, a fost depusă şi citită cererea de suspendare a şefului statului şi a fost modificată Legea referendumului, astfel încât preşedintele poate fi demis de 50% plus unu din numărul celor care vin la vot. În nici o săptămână toate acestea!

Astea s-au făcut în câteva zile, de parcă Pământul nu se mai putea învârti altfel. Sunt de acord cu rotirea cadrelor. E firesc într-o democraţie. Să vină PSD la guvernare, iar PDL, dacă nu se dezintegrează, să plece oricum în opoziţie!

Aşa e sănătos pentru ţară. Dar nu vreau alternanţe cu derbedei. M-am săturat de politică dâmboviţeană şi de minciună. De ce nu aşteptaţi să luaţi puterea corect, de ce treceţi cu tancul peste instituţii? Şi, în final, de ce nu învăţaţi nimic din trecut?
Joomla SEF URLs by Artio