nicolae boaru bibliotecaIată o noutate uluitoare: trec zilele înfiorător (de la "fiori") de repede! Parcă ieri vă „întreţineam" cu relatarea dezvăluirilor făcute de tehnicianul TV care s-a aruncat în cap de la tribuna Parlamentului acum câţiva ani. Ei, mi se pare că au trecut de atunci nu şapte zile, ci şapte săptămâni. Un anotimp, un an, un timp.

Las'că (nu..."Lascaux", deşi tot de troglodiţi, de oameni cavernicoli e vorba! ) şi ceea ce se petrece sau nu se întâmplă pe la noi îţi strecoară în suflet o lehamite, o tânjală care face ca totul să devină pitic şi departe în timp: nimic nu mai contează, sau, cu o vorbă din literatura noastră mare: „şi nimica mişcă". Aşa că, vrând eu să vin acum cu o secvenţă suplimentară mizeriei cu aruncarea în cap, am sentimentul că fug de urgenţele şi flăcăruile cotidianului.

Comit totuşi nedelicateţea de-a vă reîntoarce la slujetul de-acum o săptămână, mascând-o, chipurile, cu o aparenţă de consecvenţă (hm!) din partea mea. Să recapitulez şi să adaug: un tehnician TV, s-a stisit, ba chiar exasperat de nedreptăţile, incorectitudinile şi neghiobirile guvernărilor Boc, anunţă preajma că vrea să se „sacrifice" demonstrativ pentru binele celorlalţi, într-o zi anume, la nişte lucrări importante ale nu ştiu cărei Camere. Află „băiuțeii" şi vor să-l instrumentalizeze: D-le, dacă te arunci în cap, noi îţi dăm atât şi atât, avem grijă de familie şi o să-ţi netezim o carieră politică".
Omul nostru, declară el acum, uită de duritatea vieţii lui personale şi se aruncă în precipiţiu (după ce i-a fost indicat perimetrul cel mai puţin dureros cu putinţă) mai mult pentru folos bănesc, de imagine şi de viitoare carieră. Beneficiarii au câştigat alegerile şi-au uitat să răsplătească pe cei care i-au ajutat. Pe unii dintre ei, sigur. De doi o să vă pomenesc eu imediat.

Aşa se face că, nemulţumitul tehnician colindă acum pe la televiziunile, puţine, care au mai rămas neîncartiruite actualei puteri: B1, făţiș, Antena 3, intermitent. Nu mă laud şi nu interesează pe nimeni că am suspectat gestul lui de la început. Îmi cer scuze şi pentru aparenţa trufiei din această mărturisire. Iar gestul lui din prezent este jalnic. Omul nu este chiar complet şi permanent acasă. Faptul că se vrea deputat sau senator o dovedeşte cu asupră de măsură. Or fi fiind mulţi aleşi de joasă speţă –vezi titlul, compus din elemente contradictorii şi pe care m-aş măguli dacă l-aţi reţine – n-or fi având carte, educaţie, bun-simţ - dar asta nu înseamnă că oricine trebuie să se vadă chiriaş pe Dealul Mitropoliei sau alături. Dumnezeu când vrea să piardă pe cineva, ştiţi dvs. ce-i face.

Despre asta mă plângeam săptămâna trecută. N-apucaserăţi dvs. să mă înjuraţi bine când vine secvenţa complementară: apare la TV (B1 permanent, Antena 3 intermitent!) şi profesoara sau învăţătoarea care a combătut şi ea vajnic, dar cu greva foamei. V-o amintiţi. E vorba de o persoană animată numai de idealisme şi generozităţi transsubiective (!), adică dezinteresată la modul apostolic, care se sacrifica profesional şi chiar uman pe crucea suferinţei cadrelor didactice. Ea a avut totuşi niţel mai mult noroc. S-a ales deputat sau senator. Numai că... numai că...

Nici ea nu era pe deplin mulţumită: o anume televiziune - şi aici nu mai intră B1 în acţiune! – îi promisese şi nişte bănişori. Mulţi. Foarte mulţi. Doamna senator sau deputat nu se mulţumea doar cu condiţia de senator sau deputat şi vroia si acest „adjuvant", acest „coroborant".

Şi acum îţi arăta nemulţumirea în vorbuliţe patetice şi-n exclamări energice: "Iată pentru cine m-am sacrificat!", "Merita doar pentru atât să mă omor, eu, fiinţă gingaşă?". Bine, ultima frază nu a spus-o dar i-o bănuiesc eu, cu marele talent psihologic. Ştiţi că aici sunt neîntrecut.

Iar ca situaţia să fie şi mai șugubeaţă, vorba lui Creangă, iată că transpiră (transpare) în presă (la B1 permanent, la Antena 3 intermitent!!) şi faptul că celebra, uriaşa, 1907-ul din iarna trecută din faţa Universităţii a fost şi el măsluit, iar 2 sau 3 dintre cei trei sau patru şefuleţi, toţi militari pensionari îşi cereau drepturile materiale promise şi neacordate!
Nu cred că nu vă reamintiţi vâlvătaia aceea uluitoare din decembrie, anul trecut când toate televiziunile din Europa şi chiar de pe mapamond erau convocate la Bucureşti pentru a transmite scenele atroce cu pensionari bătuţi de forţele de ordine, cu mii şi mii de revoluţionari senili sau... lumpeni care protestau de dimineaţă până seară. Iar acum ei - nu "ei", sutele de mii ci "ei", cei 2-3 şefi.

Dezvăluiau (în fapt, pârau) că n-au fost o sută de mii, că nu erau nici zece mii, că o mie, ar fi mult, că nu erau chiar treji, nici unitari, nici... nici... Că au muncit mult, ei, şefii, ca să-i strângă, să-i plătească (o ţuică, o măslină, o "icră") şi că acum şuieră ascuţit dintr-o gură afonă şi păguboasă.

Ce este aici, tragedie sau comedie? Niciuna, cred. Dar sigur e o mare mizerie. Nicăieri pe glob opoziţia nu îmbracă odăjdii şi nu flutură din aripi mari (şase la număr) precum serafimii.

Totul pentru front, totul pentru victorie. Atât că, la noi, frontul e prăpădit rău, castelele visate sunt izbe sau cocioabe iar artileria nu e alcătuită din tunuri germane ci din praştii valahe infantile.

Câtă aureolă şi piedestal pot avea cei care câştigă cu demenţi, cu muieri ariviste sau cu încropituri de gioarse militare (precum Ivan Turbincă, fiindcă tot pomeneam de Creangă) ieşite la pensie cu acreli şi resentimente? Ce ... elită ridicăm cu lumpeni de felul multor deputați sau cu sprijin de troglodiţi interesaţi? O ţară plină de bogăţii şi inteligenţe, căzută într-un marasm care-i mai mult decât economic: e sufletesc, de ordinul pierderii oricărei nădejdi.

Amărâtul de tehnician tot repeta o frază pe care şi eu, mai amărât!, o repet: "Ceilalţi ne îndemnau să plecăm din ţară ; aceştia de-acum ne silesc, prin tot ce fac sau nu fac, să plecăm noi!".

Nu pot găsi secretul merchezului (Caragiale), nu pot desluşi rezoanele permanentelor noastre defazări şi razne. Nu, "rămâneri în urmă", ci luări prin arătură, pardon, prin buruienişul unor câmpuri nelucrate şi a căror nelucrare nu mai doare pe nimeni.

Am citit un vers memorabil într-un volum semnat de un poet interesant, din nordul ţării. Se numeşte V. Leac. Versul poate să fie, prin duritatea observaţiei realiste, un antidot, un "leac" la situaţia noastră deplorabilă sau hilară.
Iată cum sună: "Sunt, iubito, locuitor al ţării cu cel mai mare număr de buruieni pe glob". Aţi văzut vreodată câmpurile – maidan de la ieşirea din Ploieşti spre Câmpina? Cred că v-a dat spasm de sfârşit de lume, cultura de buruieni şi... pungi de plastic, de-o opulenţă africană. Dar, nu-i aşa „planta << tânjală>> e cea mai ocrotită la noi". O zice acelaşi V. Leac. Amărui leac...

De Nicu Boaru

Joomla SEF URLs by Artio