andrei tudorCa un naiv ce sunt mă încăpăţânez să cred că lumea asta are absolut tot ce-i trebuie ca să trăiască în linişte şi pace iar Românica, la rândul său aşa, mai cu moţ, cum este ea, are suficiente resurse naturale, economice, umane pentru a fi printre ţările binecuvântate!

 

Cu de toate, în aşa fel încât poporul, naţia trăitoare pe aceste meleaguri să poată sta cu fruntea sus, oriunde şi oricând! Numai că, taman chestiunea asta cu „resursele umane" este o mare problemă, universal aplicabilă pentru multe! Bulgarii, ştim bine, „au ceafa groasă" şi „ei ştiu doar despre castraveţi şi murături", italienii, ce să ceri de la „broscari" şi „macaronari"? De la nemţi ce să te aştepţi? Şuruburi, varză, bere şi niscaiva cârnaţi! Ce să mai zic despre evrei, despre americanii „proşti" sau alte naţii?
În spaţiul public avem aşadar parte de o conceptualizare simplistă, generalizatoare deloc conformă cu realitatea sau adevărul.
Cam multe popoare devin astfel „posesoare" de etichetări simpliste şi cam alături de istorie sau prezentul cuantificabil. Despre instituţii suprastatale precum NATO, OSCE sau Uniunea Europeană încă nu ne-am format cine ştie că „păreri". Despre UE se conturează, vag, opinia potrivit căreia aceasta ar fi cam neghioabă, sclifosită şi năzuroasă! În esenţă cam aşa şi este UE şi au fost nenumărate situaţii şi momentele când se vede clar că-i lipsesc multe dintre cele necesare pentru a fi ceea ce pretinde că ar fi!

 

Expresia supremă a unei construcţii liber consimţite, democrate şi bazată pe respectul democraţiei şi al libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.

Birocrată şi excesiv de manierată în relaţiile cu „nou venita" România, UE a făcut şi a dres cam tot ce i-a stat în putinţă ca să ne arate mătura – semn că trebuie să facem curat – sau chiar săpunul, în chip de sugestie!

Dincolo de construcţia metaforică trebuie să admitem că duhoarea din jur face, să zicem aşa, „casă bună" cu românul! Nici cei care ne-au condus până acum, nici actualii şi nici viitorii (care or fi să fie) nu sunt mai breji decât poporul care le oferă, prin vot, dreptul de „a ne reprezenta"! Eu dau în bobi, caut ziua-n amiaza mare, cu lumânarea, şi nu prea-mi vine în minte vreun ales care să poată pretinde că mi-a reprezentat interesele prin cine ştie ce funcţie, dregătorie sau tron!
Nu am simţit niciodată că dragii noştri conducători - şi reprezentanţi - ar avea habar de ce ne (mă) doare sau aştept. Naiv cum sunt tot aştept ziua în care „alesul" o să treacă la acţiuni demne de a rămâne în istorie (măcar a mea personală).

Îmi doresc aleşi, sper să am parte în această viaţă de politicieni mari, memorabili, care să vină ca iniţiatori ai unor proiecte naţionale (sau locale) demne de a fi catalogate ca fiind măreţe şi de trecut în cartea de istorie!

Ce rămâne în urma actualilor? Nimic! Nimic pentru noi, prostimea, plebea, pălmaşii - sau cum ne-or mai zice Ei prin cele bărbi căftănite... Ca treaba să fie oablă (un lider de sindicat, miliardar şi celebru, mă întreba cândva: „Ce-i aia oablă?", l-am lăsat ignorant), adică dreaptă, oamenii au născocit Parlamentul, societatea civilă, separaţia puterilor în stat şi presa.
Care presă este „câinele de pază al democraţiei".
La noi mai greu cu toate astea. Parlamentul – cea mai hulită instituţie din ţară! Mai ales de dobitocii nostalgici dar şi de cei cărora libertatea şi democraţia le stau în gât rău de tot.

Dobitocii o fac că aşa este în firea lor. Societatea civilă?! Câteva „cocoane" şi „filfizoni" au reuşit s-o acapareze şi s-o transforme într-un ceva „câh", club de demoazele şi trambulină pentru orice altceva decât grija faţă de societate sau formă de expresie a societăţii.
Separaţia puterilor în stat, la rândul său, nu este un concept despre care să vorbeşti cu cei mari şi tari! Iar dacă o faci... rişti să o iei în freză! Se ştie doar, nu-i aşa: Partidul este în toate cele...! Cât despre „câinele de pază...." mă abţin - altminteri aş fi prea spurcat la gură cu marea, marea, imensa majoritate a colegilor de „breaslă"! Aşa că nu ne rămâne mai nimic.

De la presă tot aştept, de când au apărut primele ziare libere (după Revoluţie) ca rolul, rostul, existenţa lor să fie axat în primul rând pentru a-şi exprima funcţia de „câine de pază" pentru democraţie, drepturile omului - să îşi ia rolul în serios. Care rol şi rost îl includ – în această construcţie democratică - inclusiv şi pe acela ca ziarul – revista –radioul - televiziunea să poată fi un oficios dar marcat şi semnalizat ca atare!

Care astfel, identificabil, la vedere, poate oricând să facă propagandă pentru un curent politic, pentru o anumită ideologie de cine ştie ce natură. Dar să scrie pe frontispiciul ziarului, al gazetei, al TV-ului, sau să ne anunţe la radio:

„Suntem de stânga, suntem de culoare verde, căcănie sau prăzulie!". Altminteri avem goarne şi trompete! De propagandă! Şi aia tembelă şi extrem de inutilă! Ziaristul devine extrem de uşor agent electoral, devine cu prea mare grabă piaristul cârnăţarului, ciobanului x, y sau z - dar îşi uită menirea.

De ziarist aflat în slujba adevărului şi al interesului public! Aceea de fi precum copilul din povestea despre hainele cele noi ale împăratului. Slujbaşii, dregătorii, curtenii – cu toţii fricoşi, laşi, netrebnici - îl aplaudau pe împărat pentru hainele sale cele noi.

Minunat de invizibile! Un copil, singurul, a avut inocenţa, „iresponsabilitatea" de a spune în gura mare ceea ce vedeau cu toţi, dar se făceau că nu văd: „Împăratul este gol!".

Povestea nu ne spune ce s-a întâmplat, după aceea, cu acel copil. Dacă tăcea, aşa cum mult prea mulţi, în ziua de azi, tac mâlc, poate că ar fi fost căftănit, ar fi ajuns dregător, parlamentar, consilier sau cine ştie ce marţafoi de birocrat pe la Înalta Curte a împăratului.

Joomla SEF URLs by Artio