nicolae_boaru_bibliotecaDe Nicu Boaru

Încep cuviincios, cu un simt al priorităţilor şi al adecvărilor care (parcă, însă, totuşi) ne lipseşte şi, să nu mă menajez, îmi cam lipseşte. Şi mie, ăsta, profesoralul, didacticul. Deci: La mulţi ani pentru sărbătoriţii acestei uriaşe Zile, când a fost prăznuită "Măicuţa Stăpânului", cum frumos se spune în încântare, în doxologie "Întru mulţi ani, Stăpâne!" Să învăţăm şi noi care sunt stăpânii adevăraţi ai lumii acesteia. Nu e târziu niciodată, nici chiar în ceasul penultim să nu avem idoli de carton, "stăpâni" pigmei – în fond, nişte satrapi ştirbi, nişte "năcealnici", cum spuneau ruşii, obtuzi şi constipaţi. Iar creaţiei negricioase, austere şi ispititoare care este stăpânitorul întunericului, ar fi mai bine să nu-i alocăm investiţii de interes mijlocit.

Asta ca să vorbesc ocolitor, metaforic. Fiindcă, cramponându-te de toate "object-urile"şi gadgeturile lumii asteia, în cădere şi opacă, nu face altceva decât să te trădezi, să cobori, să te maculezi, să te sărăceşti.
Repet urarea şi o generalizez: să fim sănătoşi şi veseli, vorba lui Caragiale. Să trăim într-o prosperitate... controlată, vecină cu austeritatea, neîmbuibarea, care-ţi dă linişte interioară, echilibru, perspectivă, limpezime, simţ al întâietăţilor. Nu poţi să dănţuieşti, să vegetezi, să măsori coada pisicii şi să-ţi ignori anvergura năsucului; sa cauţi numai şi numai „mamonei", adică nişte gălbiori, nişte ochişori ai personajului care îşi revendica şi el – şi pe buna dreptate! – o mare parte a bipedelor interesate de ceea ce Eminescu numea „nervum rerum gerendarum". Aşa numea banii – nervul lucrurilor – poetul care spunea undeva că „bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună".
Să las didascaliile, cam banale, şi aerul de dăscăleală. Nu mă prind. Şi, în niciun caz... nu mă prind eu în hora aceasta. Să-mi vad de unidimensionalitatea mea, ca să devin îngâmfat şi să-l citez pe Marcuse. Altul, dar nu foarte îndepărtat, a fost gândul, „nervul" intenţional al acestui „creditorial".

M-am reîntors în preziua marii sărbători religioase din Bulgaria. Şi nici măcar de la Sofia, sau de la Varna – ci de la Ruse, oraş în care mai toţi ştiu cate un cuvinţel-două româneşte. Că am mai hălăduit, aiasta este altă poveste – dacă ştiu să scot ori pot să văd vreo poveste în câte o întâmplare. Aud din ce în ce mai des comparaţii care nu numai că nu sunt mângâietoare pentru noi, dar sunt de-a dreptul stigmatizante, pentru valahi. Se începe autodiatriba uşor, cu „noi şi bulgarii, ce mai suntem în coada Europei" şi se trece falnic, fără păs, la „dom-le, ne-au întrecut bulgarii de nici nu ne vedem!".

Au autostrăzi, să vezi litoralul lor ce oferă, poţi să te distrezi, pe când la noi ..." am putut să verific ceva –ceva şi din elementele de civilizaţie şi de cultură, la nivel individual, ochindu-mă apoi prin niscaiva instituţii – biblioteci, case de cultură, primării. N-am căpătat tahicardie de invidie. Nu m-am îmbolnăvit de fiere. În afară de o porţiune de câteva zeci de km spre Sofia şi ceva spre Nisipuri, autostrăzile sunt sublime... satele sunt înţelenite într-o părăsire care parcă ar preceda fuga în munţi la vestea unei invazii musulmane. O realitate post-comunistă, dar mai ales sovietizantă – statui ciobite, parcuri în care se mai văd însemnele cu secera şi ciocanul, cvasi-coincidenţa lingvistică bulgaro-rusă – nu ştiu cât vorbeau înainte în limba lor, dar, ca şi ucrainenii, erau obligaţi sau se obişnuiseră să vorbească ruseşte.

Oameni cu chipuri obosite, fără lumină, ponosiţi, case cu geometrie strâmbă şi gata să cadă – pe la sate; în oraşele mai moţate – câte sunt?! – şmecherii de „băieţi de băieţi" cu maşinile lor zburătoare şi cu ochelarii pe chelii, „fetiţele" şi o brumă de intelectualoizi cu un aspect desuet – decent. În rest, blocuri, blocuri - în rezumat un bloc cenuşiu, amorf şi deloc stârnitor de vibraţii, cântec şi nostalgii dizolvante. Exagerez puţin. Poate exagerez şi chiar inventez. E subiectivă imaginea – şi nu are cum să nu fie, fiindcă nu îmi plac deloc hominoizii prostănaci şi înfumuraţi de pe aici, care au o silă şi un dispreţ ucigaşe şi rânjite faţă de lucrurile noastre.

Locurile şi lucrurile noastre. Ce Dumnezeu vrei să-ţi ofere un litoral mai select, măi, troglodit cu arginţi mai mulţi decât ai merita? Cunosc zeci de intelectuali selecţi din ţări serioase precum Germania, Elveţia, Olanda, care caută pustietăţile de stânci calcinate în megieşie cu imensităţile albastre de sus şi de jos ale litoralului grecesc; sublimul cosmic iscat de amestecul azuriului marin şi al uscăciunii ruginii din insulele arhipelagului grec.

Iar țoapa „bulgaro-ţigano-românească" vrea all inclusive. Nu dilat cifra: ştiu vreo 200 de androgini obezi – asexuați prin burta şi efeminări, care nu ies din hotel pentru un minut de plajă. Stau şi înfulecă, şi înghit, şi dorm, şi toate cu repetiţie. Gâl-gâl şi gogâlţ – gogâlţ, vorba lui Creangă.

Iar seara sau noaptea, plăcutele animatoare, cele din şolduri dansatoare, agrementează show-uri cu ţipete şi sticle în cap. Iată ce este nu doar dezirabil, ci şi ceea ce plasează, în ochii străluciţilor intelectuali de mai sus, Bulgaria înaintea noastră. Noroc mare avem că numărul acestor troglodiţi cu hibridare etnică de la noi nu este mare: doar vreo câteva milioane!

Glumesc a râde, dar într-o ţară – am mai spus-o – decisive sunt cele câte sute de mii de persoane decente, culturale, responsabile, reflexive, decidente pentru bunul simţ, pentru cenzura moravurilor, pentru inculcarea unor scopuri, pentru făurirea opiniei publice critice. Aţi văzut şi dvs. ce ravagii sau minunăţii pot face unele televiziuni!

Câţi lucrează – de ex. – la Antena 3? Strălucitul Gâdea şi încă vreo 5-6. Au schimbat ei – în bine, aferim! opinia electorală a milioane de bipezi? Schimbată-o-ar! Şi atunci, opt-nouă sute de mii de întreprinzători, învăţători, doctori, studenţi, ţărani sau cum se vor fi numind ei, nu pot crea un pat germinativ pentru cultura respectului de ţară?

Românii sunt mobili, isteţi, destupaţi, dar nu sunt – vorba marilor psihologi şi etnologi – foarte disciplinaţi şi solidari. Se descurca bine, dar sunt individualişti şi tare, tare practici, fără un scop înalt, vecin cu idealul. Iar în ultima vreme au devenit, mulţi dintre ei, foarte manevrabili prin absenta unui discernământ, a unei culturi, a unui interes patriotic, a unei atenţii îndreptate şi spre altceva decât spre zoaiele şi carnavalul unei politici abjecte şi mercantile.
În cazul ultimei, văd că am rămas printre cei foarte puţini care mai au curajul să spună că avem o clasă politică deplorabilă în cvasi-întregimea ei. Pentru ceilalţi, opinia tembelizuală actuală şi interesată este legea: numai unii sunt ticăloşi şi hoţi. Iar Veta şi-a adoptat „chestia", o vehiculează aşa cum foloseşte comparaţia cu Bulgaria.

Mai zice cineva de „hoţii" care trebuie pedepsiţi? cum mai ramâne cu cei peste 500 de bugetofagi pe care trebuie sa-i ridicăm la toamnă din nou, pe post de ventuze?

De ce sa nu fie doar trei sute şi ceva de astfel de grandioşi reprezentanţi ai apetiturilor şi nu ai scopurilor noastre? De ce nu îl eliberăm şi pe Vântu, de ex., daca tot vrem sa-i dăm drumul pentru o pedeapsă infimă într-unul din cele şapte mari dosare care sunt pe rol, acestui august personaj care are deja o clonă decisivă în guvernul de azi? Vântu nu e om şi el?

Barem la el bolile sunt irecuzabile, şi evidente; nu trebuia să se mai împuşte; am dat un exemplu tâmpit, doar pentru ca mă gândeam câţi bani a pompat acest Vântu în vreo zece – cincisprezece gazetari de astăzi. Toţi l-au părăsit.
Era ticălos şi când le dădea bani, nu numai după ce a decis justiţia asta. Vreţi să vă numesc pe câţiva care fac, chipurile, opinia publică? Şi vreţi să încerc să definesc, cu puţinătatea mea, ceea ce înseamnă astăzi „opinie publică"? Iată o aproximaţie. Vă rog s-o uitaţi!

„Ceea ce hotărăsc doi apropritari de trusturi media, împreuna cu nişte oameni de afaceri care trebuie să cumpere sau să vândă tot, ce trebuie sa tipe prin cafenele şi pe la piaţă, milioanele de pierde-vară pe care nu-i duce capul".
Atât!
Joomla SEF URLs by Artio