Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat câştig de cauză prinţului Paul autointitulat „de România", respingând recursul Majestăţii Sale Regele Mihai I faţă de la recunoaşterea unor hotărâri străine pe teritoriul României cu privire la admiterea dreptului de filiaţie al lui Carol Mircea, tatăl prinţului Paul. Paul Lambrino, partenerul de Ceardaş al lui Traian Băsescu, între o cumetrie cu Bercea Mondialu' şi un botez cu bebeluşul Carol Ferdinand, a bătut din palmele princiare, probabil satisfăcut, chiuind regal de bucuria succesului.

Domnişoara europarlamentar EBA s-a grăbit să anunţe şi domnia sa „succesurile" lui Paul pe Twitter: „felicitări!!!".

Iată, deci, că există şi familii fericite în România: familia Băsescu poate fi mândră – tocmai a primit confirmarea că finuţul Carol Ferdinand, cu binecuvântarea unei instanţe străine şi cu aprobarea veselă a ICCJ, poartă urme, pe ici, pe acolo, de Carol al II-lea.

Ce poate fi mai satisfăcător pentru Traian Băsescu decât o nouă palmă dată „trădătorului" Mihai I, regele tuturor românilor, şeful statului român în cel mai cumplit moment al existenţei statale: al II-lea Război Mondial – decât această decizie a ICCJ?

După ce Traian Băsescu a analizat în gura mare, cu fineţea binecunoscută, momentul prăduirii ţării de către ruşi, găsindu-l vinovat pe Majestatea Sa Regele, preşedintele republicii noastre vesele şi-a îndreptat înţeleptul său braţ spre un alt vlăstar regal mai mic, aşa, mai de statura domniei sale: Prinţul Paul.

Cu Lambrino se înţelege bine dl. Băsescu.

Orice român de bun simţ recunoaşte că Traian Băsescu are dreptate: niciodată nu ar putea să se simtă confortabil în prezenţa Majestăţii Sale Regele Mihai I. Nu pentru că Regele nu ar fi făcut bişniţă pe vapor, şi, în consecinţă, nu se ridică la standardele lui T.B., ci pentru că Regele înseamnă totul, iar T.B. înseamnă doar un mandat, maxim două. Din acest motiv nici fostul prim-secretar Ion Iliescu nu l-a înghiţit pe Majestatea Sa.

Dreptul divin va învinge, ani-lumină de acum înainte, carnetul de partid.

Reamintesc răuvoitorilor, dezinformaţilor, dar şi domnişoarei EBA, o mică pagină de istorie a Statului Român.

Zizi Lambrino, bunica prinţului Paul, s-a născut în data de 3 octombrie 1898,la Roman, în judeţul Neamţ.

Zizi a fost fiica generalului român Constantin Lambrino.

După ce se înfiripă povestea de dragoste dintre tânărul prinţ Carol al II-lea şi Zizi Lambrino, în timpul Primului Război Mondial, când în fruntea statului şi a Casei Regale Române se afla Majestatea Sa Regele Ferdinand, tatăl MS Carol al II-lea, îndrăgostitul prinţ părăseşte unitatea militară română din Târgu Neamţ pe care o comanda, adică dezertează, şi fuge, împreună cu iubita sa, Zizi Lambrino,la Odessa, deghizat în uniformă de ofiţer rus, în data de 13 septembrie 1918.

Acolo cei doi se căsătoresc, împotriva prevederilor legale ale Statului Român dar şi a Statutului Casei Regale a României, care permitea, în acel moment, membrilor săi numai căsătoria cu persoane din alte case regale.

IMPORTANT pentru domnişoara EBA, dar şi pentru domnul preşedinte Traian Băsescu: Conform legii statului român, căsătoria avea nevoie de votul şi aprobarea Parlamentului pentru a fi legală, fapt care nu s-a întâmplat niciodată.

În fine, aici probabil că am stârnit râsul domnului preşedinte – ce naiba, auzi, votul Parlamentului!

Totuşi, într-o monarhie constituţională, votul parlamentului şi alte astfel de nimicuri contează, spre uimirea noastră, a celor de azi, republicani de la 1947 încoace.

Dând curs cererilor guvernului, a societăţii civile, dar şi a Legii, Regele Ferdinand dă dispoziţia ca fiul său, prinţul Carol al II-lea să fie arestat. La începutul anului 1919, Tribunalul Ilfov a anulat căsătoria celor doi realizată împotriva prevederilor legale ale statului român.

Aventurierul prinţ a continuat relaţia cu iubirea sa, Zizi Lambrino, în anul 1920 născându-se Mircea Grigore Lambrino, tatăl domnului Paul de România.

Mircea Grigore Lambrino este fiul nelegitim, născut după anularea căsătoriei şi nerecunoscut de Carol al II-lea.

Principele Carol a fost trimis de către tatăl său, MS Regele Ferdinand, într-o călătorie în afara graniţelor, cu scopul de a-l îndepărta de Zizi Lambrino.

Sub presiunea autorităţilor române, Zizi s-a stabilit în Franţa, într-o vilă cumpărată pentru ea, cu o rentă anuală de 110 000 de franci francezi.

Trebuie ştiut că aventura dela Odessaa reprezentat un imens scandal în societatea românească de atunci, existând voci în cadrul statului român care au cerut condamnarea la moarte a prinţului Carol pentru trădare de ţară, după ce acesta şi-a părăsit unitatea militară pe care o conducea pentru aventura sa cu Zizi Lambrino.

Revenind la cronologia evenimentelor, în 1921, Carol al II-lea se căsătoreşte cu Alteța Sa Regală Elena, Principesă de Grecia şi Danemarca, mama Majestăţii Sale Regele Mihai I de România.

Da, Casa Regală a Greciei este „importată" din Danemarca, aşa cum Casa Regală Română şi-a început drumul sub auspiciile favorabile ale casei germane de Hohenzollern – Sigmaringen şi protectoratul împăratului francez Napoleon al III-lea.

Ca să ştim exact cine este Regina Mamă Elena, mama Regelui nostru, reamintesc, pentru domnişoara EBA, că Elena a fost fiica lui Constantin I, regele Greciei şi a soţiei sale, Sofia de Prusia.

Elena și Carol s-au căsătorit la Atena, pe 10 martie 1921. Ei erau veri de gradul al II-lea, străbunica lor fiind celebra regină Victoria a Marii Britanii. Regina Victoria, stimată EBA, adică ruda Majestăţii Sale Regele Mihai I, a fost cel mai important şef de stat al timpurilor sale, întinzând pe tot mapamondul graniţele colonialismului Imperiului Britanic.

Mai pe înţelesul tuturor, a fost puţin mai mondială decât finu' Bercea.

Revenind, este de remarcat prima impresie a prinţesei Elena, când a călcat pe pământ românesc:

„Biata Grecie, mică şi distrusă de atâţia ani de suferinţă! Ce deosebită este această Românie plesnind de bunăstare şi deja vindecată de rănile recentului război!", notează Regina Elena în caietele sale de amintiri.

În data de 25 octombrie, 1921 s-a născut Majestatea Sa Regele Mihai I al României.

Căsătoria dintre Carol al II-lea şi regina Elena n-a durat decât până în 1928, când cei doi soţi s-au despărţit, după cea dintâi abdicare a lui Carol.

Când Carol a renunţat pentru prima dată la tron, părăsind România după ce începuse legătura cu Magda Lupescu, Regina Elena a rămas în ţară împreună cu fiul ei, Majestatea Sa Mihai, fără a deţine însă nici o poziţie oficială şi fără a fi membră în consiliul de regenţă care conducea ţara în locul regelui minor Mihai.

Parlamentul României a ratificat în 1926 abdicarea lui Carol şi a acordat Elenei titlul de Prinţesă a României. În 1928, în urma insistenţelor lui Carol al II-lea şi la recomandarea guvernului român, ea a acceptat să divorţeze.

Când Carol s-a întors în ţară, în urma unui aranjament sprijinit de Iuliu Maniu, care a regretat ajutorul dat în scurt timp, şi a fost proclamat rege, în 1930, au fost făcute câteva tentative de împăcare, la iniţiativa guvernului, dar când a devenit clar că, de fapt Carol, care se instalase la palat împreună cu metresa lui, nu dorea această împăcare, divorţul s-a finalizat, iar în urma şicanelor din partea regelui, Regina-Mamă Elena a fost silită să plece în exil, în 1932, şi s-a retras la Vila Sparta din Florenţa.

La reinstaurarea pe tron a regelui Mihai I, în 1940, după ce tatăl său a părăsit România în unul dintre cele mai cumplite momente ale existenţei statului român, Regina – Mamă a revenit în ţară şi i-a fost fiului său un suport moral de neînlocuit.

Regina Elena i-a fost alături în toată perioada neagră a războiului, şi la 23 august 1944, când românii au întors armele, după ce Regele Mihai l-a arestat pe mareşalul Antonescu.

Elena a presimţit şi dezastrul comunist. Elena l-a sprijinit pe Mihai şi când acesta a declanşat celebra „grevă regală", refuzând să semneze aberantele acte impuse de sovietici. I-a fost alături fiului său şi când au luat din nou calea exilului, goniţi de comunişti.

Amintim că în timpul celebrei greve regale, studenţii au ieşit în Bucureşti pentru a protesta împotriva guvernului pro-sovietic, anunţându-şi sprijinul pentru tânărul lor rege. Uralele „Trăiască Regele Mihai" au fost scăldate în sânge, Piaţa Palatului fiind scena unor fapte oribile.

Sigur, dacă ar fi fost actualul preşedinte, ar fi stat cu pieptul gol în faţa drezinei Anei Pauker, aşa cum a declarat fratele acestuia, Mircea Băsescu. Mai mult, probabil că domnul preşedinte s-ar fi înrudit de atunci cu familia Lambrino.

Familie care târăşte, acum, simbolul monarhiei române prin instanţe nu pentru recunoaşterea vreunui drept principial, ci pentru bani, pentru avere.

Sper să fi lămurit acum, împotriva oricărei instanţe lumeşti, şi pe contestatarii Regelui, dar şi pe domnişoara EBA, căreia îi doresc multă sănătate şi înţelepciune, nu asupra dreptului divin, neapărat, ci măcar despre DREPTATE.

Regele ar merita asta, după o viaţă purtată în slujba poporului care l-a primit drept monarhul său legal şi recunoscut pe întreg globul, aici sau în afara graniţelor, ori în exil.

Românii sunt obligaţi să nu se mai îndoiască în privinţa acestui subiect, odată pentru totdeauna.

PS:

De reţinut că nu există instanţă în această lume care să statueze dreptul de apartenenţă la o familie regală, ci numai şeful case regale. Şeful Casei Regale a României este Majestatea Sa Regele Mihai I.

Care, spre corecta informare a contemporanilor dezinformaţi, a fost uns de Patriarhul României.

Patriarhul României de atunci, doamnelor şi domnilor cititori, nu se compara cu şefii Ortodoxiei Române de astăzi.

Acum, când biserica arată ca o societate cu răspundere limitată, când vechiul obicei al cumpărării indulgenţelor a fost reactualizat, în epoca modernă de către BOR, Biserica Ortodoxă Română, prin vremelnicii săi conducători, săvârşeşte o mare nedreptate faţă de Rege, spre satisfacţia unor politruci la fel de vremelnic înscăunaţi.

Scriitorul şi teologul Dan Ciachir a sintetizat totul într-un interviu de anul trecut, realizat înaintea discursului Regelui din Parlament, când nu se cunoştea dacă Patriarhul Daniel, invitat de către Casa Regală a României în cadrul şedinţei solemne, va participa la moment:

"Regele – monarhul – este unsul lui Dumnezeu. Puterea regelui emană dela Dumnezeu.

În perioada Vechiului Testament au fost judecătorii care conduceau, dar oamenii nu i-au agreat şi atunci Dumnezeu a spus: " veţi avea regi".

Şi şi-au asumat regi. De altfel, Dumnezeu însuşi când îşi asumă firea omenească, prin Iisus Hristos – cum este perceput? Ca profet, arhiereu si rege. Sigur, El spune – "Împărăţia mea nu este din lumea asta". Este o împărăţie spirituală, o regalitate spirituală, dar este regalitate.

Regele Mihai este singurul moştenitor al Bizanţului în viaţă.

Dar singurul şi între cei patru regi ai României. Primii doi regi unşi de Biserica noastră erau catolici – Carol I si Ferdinand.

Carol al II lea era ortodox, aşa cum spunea Constituţia din 1923, dar nu a fost uns rege niciodată în biserică.

Mă veţi întreba când a fost uns de Biserică Regele Mihai: când avea 5 ani, în 1926, iar tatăl său a renunţat la titlul de Principe Moştenitor.

La noi monarhia are aproape 700 de ani. În Bizanţ , când exista o vacanţă imperială sau împăratul era plecat, Patriarhul juca rolul pe îl joacă astăzi preşedintele Senatului – de locţiitor al şefului Statului.

În linie dreaptă – Regele Mihai este ceea ce se cheamă episcop al treburilor din afară. Nu este episcop prin hirotonire, dar funcţia sa nu e simbolică, ci reală, concretă.

Şi este ultimul om în viaţă de pe planetă care are acest drept.

Regele Mihai este singurul moştenitor al Bizanţului în viaţă, întrucât Ţarul Nicolae al II lea al Rusiei nu a avut un urmaş, regele Greciei – Constantin abdică în 1967 – mama sa a vrut să-şi păstreze religia catolică – şi deci pierde aceste prerogative. După asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei în 1934 la Marsilia şi a ministrului francez de externe Louis Barthou şi decăderea din drepturi a lui Boris, în Europa mai rămâne doar Regele Mihai de România.

Sunt trei prerogative foarte importante pe care numai el le păstrează – nu are cum să le transmită direct.

Regele Mihai, în calitatea sa de episcop al treburilor din afară, intră în Sfântul Altar prin Sfintele Uşi Împărăteşti, drept pe care nici preotul nu-l are, ci numai episcopul.

Când ne împărtăşim, preotul ne dă cuminecătura cu linguriţa. Dar regele Mihai are dreptul să o ia cu mâna proprie – n-a uzat însă niciodată de această prerogativă. Din smerenie.

Regele era cel care înmâna cârja unui ierarh, mitropolit, episcop – este un obiect simbolic al puterii. După abdicarea silită a regelui, în iunie 1948, este ales noul patriarh – Iustinian, după moartea lui Nicodim. Şi a făcut pe regentul profesorul Parhon, care era formal şeful Statului şi îi înmânează în plin regim comunist cârja.

E în interesul Bisericii să amintească faptul că puterea monarhului sărbătorit în aceste zile (25 octombrie – ziua Regelui Mihai) de la ea derivă, dela Biserică, şi implicit dela Dumnezeu. Dar iată că Sinodul este mai aproape de actuala putere a statului decât de aceea unsă, învestită de Dumnezeu, pe cale divină" – extras dintr-un interviu apărut pe voxpublica.realitatea.net

Text preluat de pe blogul autorului

 

Editorial